Poate ca trebuie sa ne intrebam si pe noi insine: cum de nu ne-am ingrijorat cand veneau stiri despre “recordurile” stabilite de Crina Coco Popescu, mai intai, apoi de sora ei mai mica, Geta Dor Popescu?

Cand zic “noi”, ma refer la jurnalisti, care au preluat si difuzat aceste informatii – probabil si eu, printre ei – dar ma refer si la noi toti, ca societate.

De ce ni s-o fi parut o mare realizare sa urce un copil de 12 ani pe-un munte de 7.000 de metri? Dar pe 9 munti la rand?

Nu omologheaza nimeni asemenea recorduri. Nu exista vreo competitie internationala de ascensiune a celor mai inalte varfuri din lume in care sa concureze minori.

E doar vanitate si reclama.

Parintii sunt primii responsabili pentru asemenea cascadorii cu propriii* lor copii. Si primii vinovati, cand se intampla o tragedie.

Nu stiu mai nimic despre Erik Gulacsi si felul in care era manageriat de parintii sai, dar in cazul Getei Dor Popescu au existat semne vizibile si publice ca ceva nu era in regula, din acest punct de vedere. Nu le-am remarcat – poate si pentru ca nu ma pasioneaza domeniul alpinismului, dar nu le-au remarcat nici cei care sunt in domeniu. Sau, daca le-au remarcat, au tacut sau n-au vorbit suficient de tare.

Tatal fetitei care a murit sambata era atat de hotarat sa obtina “recordurile” incat a deschis cel putin o actiune in justitie impotriva unui stat care nu permitea ascensiunea minorilor pe un anume varf muntos – si probabil se pregatea de alta.

In februarie 2016, dl. Ovidiu Popescu a explicat site-ului PressOne ca a fost nevoie sa angajeze un avocat “ca sa obtina o hotarare judecatoreasca pentru accesul in Parcul Regional Aconcagua.”

Dl. Popescu, tatal Getei, este citat cu urmatoarea explicatie: “Daca ai sub 14 ani nu ti se permite accesul. Procedura e de a in judecata statul argentinian si de a obtine aceasta hotarare judecatoreasca. Am angajat un avocat din Mendoza, cu doua luni inainte, care a costat in jur de 1000 de euro. Astfel, am putut incepe ascensiunea impreuna”.

De ce interzice statul argentinian accesul minorilor sub 14 ani pe munte? Poate pentru protectia lor? Nu conteaza, dl. Popescu s-a luptat in justitie ca sa elimine aceasta protectie pentru propriul sau copil.

Ireal, nu?

Argentina nu este singurul stat care are astfel de reguli referitoare la ascensiunea minorilor r.

Pe blogul Getei Dor Popescu mai poate fi gasit acest pasaj dintr-o postare care se refera la planul de escaladare a Everestului (redau cu ortografia originala):

“Iaca ce am primit in februarie acum, ca raspuns la o solicitare facuta la inceputul lui septembrie 2016:

“Namaste!

The government dod not permit for under 16 for everest Climbing permit. We are sorry for For Medina. Thank you.Regards”

E in engleza. Medina sunt eu, c-asa ma chiama-n acte, Geta ma striga.

Adica n-am voie! Adica ei au un munte si nu ma lasa pe el. Asa, ca e al lor. Asa, ca pot.”

Care ar trebui sa fie atitudinea corecta a unui parinte in acest context? Care o fi fost reactia dlui Popescu la acest mesaj de refuz din cauza varstei prea mici a fetitei lui? Nu stiu, dar urmatorul pasaj din aceeasi postare a Getei sugereaza ceva:

“Am cel mai bun palmares in munti inalti, sub 18 ani. Cum ar veni sunt cea mai buna din lume la jocul asta, si joaca baieti si fete care au pana-n 18 ani.

Adica eu imi fac treaba si aia rai pun ciocolata pe dulap, sa n-ajung la ea! Sus, deci, sa nu pot s-o iau! (…)

-Pai v-o iau, bai aia rai (tata zice ca rautatea vine din prostie, da’, ma rog ….), sunt singura care pot sa ajung la ea, nu stiti ca “Geta Traieste la ALTITUDINE!”!?”

Geta era un copil care, ca toti copiii, se considera indestructibila – iar tatal ei a incurajat-o sa verifice asta – pe propria-i piele. Mai vreti exemple?

Iata un alt pasaj care apare intr-o relatare referitoare la ascensiunea pe varful Denali, Alaska, de 6.190 m:

“S-a facut vreme proasta cu vant puternic, am mai stat o zi in cort, tinandu-l sa nu se rupa. A fost o zi lunga, eram singuri in tabara de varf (…) ningea viscolit si batea vantul in rafale care, clar, depasau 120km/ora!

Pe la 4 dimineata, parca s-a domolit vantul! Eram atenti, ne doream sa nu fie numai un ragaz intre rafale (…) era ceata, nu se vedea nimic, dar era linistit. Am inceput sa planuim – fereastra de vreme buna – cat va dura? Ce facem?

Variantele erau usor de formulat:

1. Repede jos, sa prindem vreme civilizata pe creasta expusa, stam, ca toata lumea, in tabara mare si asteptam, vedem, facem varful altadata sau renuntam si coboram

2. Repede sus, incercam varful, in viteza, fara echipament de asigurare, iar daca ne iese urcarea destul de repede, coborarea sa ne-o asumam pe vreme proasta

Din punctul meu de vedere, 1 – nu exista, tata a mai intrebat o data daca stiu in ce ne bagam si am hotarat: 2 singular!”

Ca sa ne intelegem: un copil de 12 ani decide sa urce “fara echipament de asigurare” si isi asuma “coborarea pe vreme proasta” de pe cel mai inalt varf muntos nord-american, in alaska, iar tatal intreaba doar daca stie “in ce ne bagam”.

Pai in ce sa se bage, oare, fara echipament si pe vreme proasta, pe varful muntelui?

Unde e responsabilitatea parintelui in aceasta situatie?

Si, mai apoi:

“(…) lucrurile se precipita, cortul are, deja, tenda rupta in doua puncte. Ne-am echipat, am plecat sa-i cautam pe estonieni, nu i-am gasit, in haosul de afara nu aveam nici o sansa si cand ne-am intors cortul era deja rupt!

Asa ca ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degrease la maini.

Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram. Acolo am inteles ca:

1. Nu trebuie sa ma gandesc ce va fi maine, sa ma gandesc ca o sa fie asa bine cand maine poate nu mai exista sau, poate, maine este mult mai rau;

2. Sa fiu multumita cu ce am.

La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante (…)”

Sper sa nu citesc vreun comentariu de glorificare a eroismului dupa acest pasaj. Ce eroism? Acesta e un copil (care inca n-are nici buletin) la marginea mortii.

Ce cauta copiii pe varfuri muntoase, in situatii de pericol? Nu vorbim de o excursie la 3 Brazi, ci de varfuri de peste 6.000 de metri, munti care ucid alpinisti adulti, mult mai puternici si mai duri.

Cititi si acest comentariu al Larisei Ghitulescu, aceste intrebari preocupa comunitatea alpinistilor de ceva vreme – dar nu si in Romania, pare-se.

Spuneam, la inceput, ca ar trebui sa ne intrebam, cu totii, de ce n-am vazut semnele tragediei ce urma sa se intample, desi ele erau anuntate din timp (pe blogul fetei, in interviuri date de tata etc.)

Dar cineva a reactionat, totusi. Macar unul dintre noi, compatriotii acestei fetite ucise de vanitate si orgoliu, a facut un gest elementar: a trimis o sesizare la Directia Pentru Protectia Copilului dupa ce a vazut, pe pagina de Facebook a circuitului “7 Munti”, fotografia ingrozitoare cu alpinistul care are-n carca un copil la o escalada (cineva imi transmite ca e vorba chiar de dl. Ovidiu Popescu, mai demult, cu Crina Coco Popescu in spate).

Fotografie de promovare de pe pagina de Facebook a circuitului “7 munti”

Sesizarea a fost facuta in iunie 2013.

O luna mai tarziu, directoarea DPC de la vremea respectiva, Elena Tudor, raspundea petentului: “Din verificarile electronice efectuate va informam ca am identificat elemente care pot fi considerate cu potential periculos pentru integritatea copilului din imaginea la care se face referire in sesizare, precum si un anumit potential daunator al promovarii acesteia in mediul online.” (pdf aici)

Si atat.

Raspunsul DPC din 2013: “sunt elemente”.

In continuarea “identificarii elementelor” nu s-a mai intamplat nimic. Un functionar a bifat un raspuns si si-a vazut de viata mai departe, iar un alt copil, poate nu neaparat cel “din imaginea la care se face referire” si-a vazut si el de viata, cat i-a mai ramas.

Au fost atatea stiri triumfale cu copila asta urcandu-se pe munti, si cu sor-sa, mai inainte… De ce ne-om fi simtit mandri ca un minor e pus in situatii de risc?

Daca ar aparea niste parinti care fac “recorduri” de varsta cu propriii lor copii la deep-dive, de exemplu, ce am zice? “Bravo, ce tare, la cat s-a scufundat ala micu’ fara sa respire, la 100 de metri? Hai mai adanc, data viitoare!” Sau base-jump, “de la ce etaj a sarit, ma, copilu’, de la 10, si i s-a deschis parasuta la 1? Ce record mondial, extraordinar! Hai cu parteru’ data viitoare!”

Mi se pare evident ca tatal fetitei moarte e primul responsabil pentru tragedia copilului (“stii in ce ne bagam”), dar avem a ne judeca si pe noi insine. Macar sa reactionam corect, dezaprobator, data viitoare, la astfel de cascadorii de marketing.

O adaugire – un amic imi spune asa: “vezi ca asta cu muntele e o religie ca orice alta religie. Constitutia noastra permite parintilor sa-si educe copiii in orice religie doresc”.

Da, dar nu permite sacrificiile ritualice in numele unei religii, oricare ar fi aceasta. petreanu.ro