Au fost momente emotionate, joi, la Palatul Regal din Capitala, acolo unde a fost depus trupul neinsufletit al Majestatii Sale Regele Mihai I. Fostul principe Nicolae a venit pentru a se ruga la capataiul bunicului sau. Ulterior, acesta a stat de vorba cu romanii care isi lua ramas bun de la rege si care l-au primit cu caldura si mesaje de incurajare.

Alaturi de Nicolae a stat tot timpul logodnica sa. “Voi veni inapoi. Nu ma las batut. Sunt alaturi de tara si popor cum a fost bunicul meu intotdeauna ”, le-a transmis nepotul Regelui Mihai celor prezenti la Palatul Regal.
In 1990, cand Regele Mihai a decis sa revina in Romania, dupa aproape o jumatate de secol de exil fortat, regimul Iliescu s-a opus cu brutalitate, dovada insasi marturia cutremuratoare a Regelui, pe care o redam mai jos

Momentul decembrie 1990 povestit de Regele Mihai:

„Nu-i o amintire placuta, dar romanii trebuie sa cunoasca adevarul. Initial am vrut sa vin in 1990 de Paste. Am luat legatura cu domnul Paleologu- era ambasador la Paris – rugandu-l sa transmita guvernului aceasta hotarare a mea. Am fost vizitat de ambasadorul Romaniei la Berna pentru a pune la punct problemele de viza si pasaport. Totul parea pregatit si, cand urma sa ma urc intr-un zbor regulat spre Bucuresti, autoritatile romane mi-au anulat viza. Am lasat sa mai treaca un timp. De Craciun am facut alta tentativa. Doream sa ma reculeg la mormintele bunicilor mei de la Curtea de Arges si sa merg la Catedrala din Timisoara. Principesa Margareta se afla in decembrie la Bucuresti. I-am cerut sa-l informeze pe Petre Roman in legatura cu venirea mea. Principesa a obtinut destul de greu o audienta la primul ministru care i-a spus ca nu era momentul potrivit. «Portile Romaniei sunt inchise pentru Rege?», a intrebat Principesa Margareta.”

«Nu, bineinteles ca nu», a raspuns Petre Roman. Fiica mea mi-a telefonat si mi-a relatat convorbirea. I-am spus imediat ca sosesc. Intre timp renuntasem sa merg la Timisoara, doream doar douazeci si patru de ore, la Curtea de Arges. Margareta i-a adresat lui Petre Roman o scrisoare prin care il informa despre decizia mea. Am inchiriat un avion particular la Geneva pe numele unui fotoreporter care ne insotea. Eram sase la bord: Regina Ana, printesa Sofia, secretarul meu roman, un membru al garzii personale, englez, fotoreporterul si cu mine. La aeroportul Otopeni se stia doar ca vine un avion din Elvetia, nu ca eu eram in el. Am aterizat, un microbuz a venit si ne-a luat si … s-a aflat.

Am fost primiti de seful aeroportului, cordial – cred ca impartasea cauza noastra – ne-a oferit salonul de onoare si ne-a spus ca nu ne vor controla bagajele. Ne-a stampilat pasapoartele, totul era cat se poate de normal. Era putina lume in aeroport din cauza unei greve. Doi soldati de garda mi-au adresat salutul militar, iar vreo treizeci de lucratori din aeroport au aplaudat venind in jurul meu. Le-am urat Craciun fericit si-am iesit catre cele patru automobile inchiriate. Cand sa plecam, am fost opriti de un barbat venit in fuga din aeroport, care ne-a cerut pasapoartele pentru o ultima formalitate. I le-am dat bineinteles, au ramas la Otopeni doua persoane pentru a le recupera si am plecat spre Bucuresti, la doamna Mezincescu. Acolo se aflau multi ziaristi straini si o echipa de la TF1. Cum am ajuns, un telefon ne anunta ca formalitatile cu pasapoartele vor dura mai mult si mi se recomanda sa-mi continui drumul. Am plecat spre Curtea de Arges. Dupa o ora, la intrarea in Pitesti, ceva ce semana cu un accident, ne-a oprit.

Un stalp de telegraf bara soseaua. Erau vreo trei masini de politie si cam douazeci de automobile civile. Imediat ce am oprit am fost inconjurati de politisti cu pistoale mitraliera in maini. Echipa de filmare de la TF1 care ne urma a pus un proiector pe acel loc si a inceput sa filmeze. Asta a facut ca armele sa dispara imediat. Daca nu erau cei de la canalul 1 al televiziunii franceze nu stiu ce-ar fi iesit! Un colonel de politie ne-a ordonat pur si simplu cu brutalitate sa ne intoarcem la Otopeni si ne-a acuzat ca am trecut frontiera fraudulos.

Mai mult de doua ore am discutat fara nici un rezultat. La unsprezece seara ne-am intors in cele din urma, escortati de foarte multe masini ale politiei, cu girofarurile in functiune. Echipa de ziaristi care ne urma se inmultise considerabil. La un moment dat, in loc s-o ia spre aeroport, politistii ne indreptau pe un drum in plin camp. Mi-am dat seama si i-am cerut soferului sa intoarca.

Zece masini aparute din intuneric ne-au blocat. Fiica mea si secretarul meu s-au angajat in alte discutii care au durat pana la patru dimineata. Un general de securitate a venit in civil de la Bucuresti sa stea de vorba cu «domnul Mihai». Am acceptat, dar la aeroport, nu in mijlocul campului. Generalul a disparut imediat. Pe urma a venit un general de aviatie care ne-a permis – primise si el un ordin – sa pornim spre aeroport. Ajunsi la Otopeni n-am avut voie sa coboram din masina.

Ni s-a spus ca un avion militar romanesc ne va duce in Elvetia. Am protestat sustinand ca acelasi avion cu care venisem sa ne inapoieze. Generalul pretindea ca echipajul elvetian era «beat mort». Bineinteles ca n-am crezut, iar ulterior am aflat ca pilotii fusesera sechestrati in aeroport, ca nu cumva sa aterizam in alt oras din Romania. Fiicei mele Margareta nu i s-a permis sa vina sa ma imbratiseze la aeroport. La un moment dat un colonel venea in fuga cu pasapoartele noastre in mana. Inainte de a ni le inapoia, ofiterul care il deschisese pe al meu, i-a spus politistului: «Priviti! Este stampilat bine. Totul a fost in ordine».

Incercuiti de politisti, am fost condusi pe pista si am vazut un avion romanesc de constructie sovietica. «Daca nu va grabití avem si alte mijloace de a va urca in avion», a spus unul dintre politisti. Am decolat la sase fara un sfert dimineata, dupa douasprezece ore de la plecarea din Geneva… Asta a fost…”.