Alexandra Furnea, supravietuitor Colectiv (sursa text: Facebook)- redam integral textul

"E aproape ora 5 dimineata si deschid obosita ochii. Am reusit sa dorm, insumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de rani si durerea incepe sa se trezeasca in corpul meu cu toata puterea de care este capabila. Fiecare miscare este un chin. Sistemul de sustinere pe care l-a improvizat mama cu o seara in urma – din perne si prosoape aduse de acasa - asa incat sa nu dorm pe spatele recent grefat, a esuat iar coltul unei perne se atinge de rana deschisa de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt ca salteaua dura imi jupoaie carnea in timp ce incerc sa imi ajustez cumva pozitia ca sa nu mai simt usturimea. Imi vine sa vomit din cauza senzatiei dar inchid ochii si numar in gand pana la 10, lent, asurzita de bataile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.

Incepe sa se faca zarva pe coridor. Sosesc rand pe rand asistentele si aud discutiile lor simple, de oameni sanatosi. Trag cu urechea la glumitele pe care le rostesc, in timp ce ma cuprind frisoanele. Este frig in salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l da seara de seara o asistenta cu suflet mare (in mod normal, nu ar avea voie sa il scoata din sala alaturata) nu face fata temperaturii scazute de afara. Incerc sa mai dorm cateva minute dar, dintr-o data, imi amintesc ca este iarasi luni si incepe o noua saptamana de chin. Realizez ca urmeaza baia si incep sa tremur si mai tare, dar de data aceasta de frica. Apoi, ca intr-un cosmar care se adevereste, vad silueta asistentei in cadrul usii.

Cu ochi milosi, femeia imi spune pe nume: „Alexandra, vino la baita”. Mainile i se odihnesc pe spatarul scaunului cu rotile si ezita o clipa inainte sa intre in salon ca sa ma ajute sa ma ridic din pat. Cand face primul pas inspre mine, lacrimile imi tasnesc din ochi si se preling pe cojile de pe obrajii arsi. Incep sa plang icnit, cu disperare, termurand tot mai tare de frig si de frica. In diminetile cu bai, mi-e teama ca am sa mor de durere in cada verde in timp ce asistentele incearca sa imi desprinda pielea moarta de pe rani, fara anestezie. Femeia plange cu mine si incearca sa ma consoleze. Imi canta doine de la iesirea din salon si pana in sala de baie, cu respiratia intretaiata.

Ajunsa in salonul acela care imi devenise iad, ma loveste racoarea. Cineva lasase fereastra deschisa peste noapte iar aerul curat si piscator de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanti de spital.

„E cam frig aici, Alexandra...Imi pare rau. Cred ca si apa va fi mai rece. Nu se incalzeste nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul si prinde in maini capul banal de dus care, in ochii mei, arata ca un instrument de tortura. Femeia clateste cada verde si ma ajuta sa ma ridic din scaun. Merg sontac sprijinita de ea – o fiinta mica si fragila – pana la cada si ma asez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma uda si pielea mea infiorata imi face rau. Cand picioarele imi sunt intinse inauntru, incep din nou sa plang. Cersesc un analgezic si mi se administreaza Ketonal. Ceva mai puternic, va rog din suflet! Nu se poate, vine raspunsul prompt din partea altei asistente aflate in trecere prin salon. Acum vine primul jet de apa care imi uda bandajele lipite de rani. E inghetat si, peste carnea mea deschisa, se simte ca o noua flacara, pustiitoare. Ketonalul se dovedeste zi de zi a fi mult prea slab, asa ca...simt totul, pe viu.

Plang fara intrerupere in timp ce asistenta imi desprinde atenta bandajele de pe rani. Tifonul se desface tragand dupa el tesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefa, lasand in urma doar rana vie, din care siroieste sange rosu, curat. Cateodata, bandajul este lipit rau de plaga si apa nu este suficienta pentru a-l inlatura. Atunci, el trebuie tras. Am senzatia ca imi umbla cineva cu amnarul prin maruntaiele fiintei in timp ce jetul aspru al dusului imi patrunde pe muschiul dezgolit de arsura si pe tendoanele expuse. Durerea este atat de mare incat am impresia ca, in orice clipa, inima mea va inceta sa bata. Cada se umple de rosu si de bandaje murdare, pe care zac lipite bucati de tesut. Din cauza infectiei, grefele au murit din nou si in urma au ramas suprafete si mai mari de rana profunda.

Candva, petecele acestea bolnave de carne moarta, devorata de microbi, au fost pielea mea frumoasa.

Asistenta scoate buretele pe care il imbiba cu Dexin, un sapun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cat un purice, incepe sa imi curete spatele. Plang fara oprire, pierduta intr-un infern de neinteles, pana incep sa ma sufoc si sa o implor sa se opreasca. Simt deslusit ca voi innebuni daca mai simt durerea aceea. Imi vine sa vars de undeva din adancul fiintei mele toata suferinta, toata fierea disperarii mele din acele momente. Femeia inceteaza pentru o clipa tortura, apoi isi ia inima in dinti si ma acopera din nou cu jetul dur al dusului banal, de baie de apartament. „O sa imi pierd cunostinta”, imi spun, in timp ce creierul meu refuza sa cedeze si sa imi ofere macar o farama de intuneric.

„Canta-mi, Auras”, ii soptesc asistentei iar aceasta cu glasul frant, printre lacrimi, incepe sa fredoneze o doina. Tremur si mi-e greata, plang si mi-e teama. O ascult cantand, insa. E singura muzica pe care o pot auzi in acest iad si am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inima.

Sarmana femeie incearca sa reduca presiunea apei ca sa ma doara mai putin, dar aceasta este cand rece, cand calda din cauza instalatiei defecte si acum ma cuprind din nou frisoanele. Renunta la burete si incepe sa ma spele cu mainile acoperite cu manusi de spital. Jetul de apa alearga pe tot corpul meu in timp ce degetele ei rup bucati din mine. Raman in urma goluri pe care nu le voi putea umple niciodata. Mana dreapta imi este o masa amorfa de carne despicata. Vad albeata tendoanelor descoperite ale degetelor. Arata ca niste nervuri ale unei catedrale gotice in ruine. Intorc capul spre umarul stang care mi se pare sculptat. Se casca un hau nedeslusit de carne acolo, din care curge neostoit sange rosu, gros. Inchid ochii ca sa nu mai vad, dar simt, simt in continuare apa calda-rece scurgand-se peste mine si, ma gandesc ca focul acela din container continua sa arda in fiecare dimineata, in sala de baie a Spitalului de Arsi.

„Gata esti!”, aud glasul usurat al asistentei care ma inveleste in niste cearsafuri verzi din panza. Imi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar si imi vine din nou sa vars. Cu greu, cobor din cada ajutata de femeie si ma asez pe in scaunul cu rotile. Asistenta ma duce pe hol, apoi in sala de pansamente. Aici, tocmai terminasera de facut bandajul unei alte colege de suferinta. Sunt asezata pe pat si se incepe desprinderea cearsafurilor verzi de ranile mele. Din sala de baie pana aici, cativa pasi doar, acestea se lipisera de plagile sangerande. Tip scurt cand ma desfac din scaun cu ranile de pe fese iar asistenta de pansamente incepe sa ma curete la randul ei de piele moarta.

Tremur de durere in timp ce femeia ma unge peste plagi cu Flamazin si imi curata infectiile cu solutie de Colistin. Ajunge la umarul stang si incep din nou sa plang. „Nu mai suport” imi canta o mantra intoarsa in urechi, pe ritmurile sacadate de panica ale respiratiei mele.

„O asteptam pe doamna doctor, Alex”, imi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie imi e frig si imi vine sa vomit. Vreau sa ajung in pat ca sa incerc sa dorm si sa uit. Intr-un final, apare medicul. Tine in mana telefonul setat pe „camera” si incepe sa imi faca poze la rani in timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O intreb cum mi-au iesit probele si imi spune ca nu trebuie sa imi fac griji, pentru ca acestea sunt curate. Acelasi lucru i s-a spus si surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie sa ma calmez, sunt zone care nu arata deloc bine dar si eu sunt de vina pentru ca nu mananc destul, dorm pe spate si sunt deprimata. Conteaza foarte mult starea de spirit, mi se spune, in timp ce medicul imi apuca mana dreapta si vad ca asaza o galetusa banala de supermarket sub ea. Ii spusesem ca degetul aratator s-a umflat foarte tare si arata ca si cum ar fi fost julit.

O intreb daca s-a intamplat ceva in sala de operatie, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgarieturi pe fata, pe antebratul stang si pe ambele maini. Evita intrebarea si imi spune ca va trebui sa imi deschida articulatia degetului ca sa vada daca e infectata. O intreb daca imi va face anestezie. Raspunsul este „nu” si ma roaga sa am incredere in ea in timp ce scoate o lama de bisturiu si, pana sa ma dumiresc ce se intampla, imi taie coaja de pe articulatia ghebosata de inflamatie a degetului si desface carnea tot mai adanc, pana ramane in urma o rana urata, cascata ca un sant. Aud cum paraie pielea in mana ei dura si vad negru in fata ochilor. Strigatul de durere imi amorteste in piept. Picioarele imi sunt carpe si imi cad din ochi doua lacrimi simetrice, fara niciun suspin. Galetusa de sub mine se umple incet de sange si aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred ca era nevoie sa ii deschizi articulatia”.

Asistenta intervine si incepe sa ma unga cu creme si solutii usturatoare, infasurandu-ma rapid in comprese sterile. Sunt amortita de durere si devin tot mai pasiva in timp ce pansamentul se apropie de sfarsit. E randul urmatorului pacient si sunt intrebata de asistenta de salon daca pot sa ma deplasez singura. Ii raspund nauca, automat, ca da dar infirmiera ma conduce totusi pana in salon, unde ma ajuta sa ma asez in pat, pe mecanismul improvizat de mama ca sa nu dorm pe spate. In urma cu o saptamana, venise, chemat de sora mea, un domn de la Ortoprofil care voia sa ma ajute facand un dispozitiv care sa tina locul unui pat special pentru arsi. A fost expediat brutal acasa de catre medic, pe motiv ca am tot ce imi trebuie in spital iar el este de prisos.

Fac febra si tremur din toate incheieturile. E de la socul durerii. Mi se monteaza perfuziile si apare mama in cadrul usii. Isi framanta mainile si are ochii mari, uscati, in spatele lentileor ochelarilor. Ar vrea sa ma intrebe cum ma simt, dar nu are putere. Incearca sa imi gaseasca o pozitie in care sa pot sa dorm, fara success. Are pe ea un halat verde, transparent, rupt la colturi. Este „echipamentul de protectie” pe care il poarta insotitorii in saloane. Seara, halatul se atarna in cuierul din hol iar a doua zi il ia, poate, alt parinte si il tine pe el cat timp isi spala copilul si il hraneste.

Mama ma duce la toaleta, ma sterge, ma culca inapoi in pat, apoi se spala pe mainile deja crapate de la atata sapun dezinfectant, adus de acasa. Mama imi da sa mananc, caci infirmiera care se ocupa de hrana e singura si nu face fata atator pacienti neajutorati. Cand mi-e rau, mama imi pune plosca si o spala, pentru ca sunt prea slabita sau am prea multe perfuzii ca sa ajung la baie. Mama doarme pe scaun la picioarele patului meu si se trezeste noaptea ca sa vada cum sunt. O schimba cateodata sora mea, care vine din doua in doua zile de la Targu-Mures ca sa imi fie alaturi. I s-a spus, intr-un cotlon intunecat al spitalului cand cersea informatii despre mine, ca s-ar putea „sa nu scap”. Cu ochii plecati, medicul a dat dezaprobator din cap si i-a zis ca s-ar putea sa mor.

„E slaba, Alexandra. Corpul ei nu are resurse. Noi facem tot ce putem!”, i s-a zis. Si atunci i s-au inmuiat picioarele si si-a inghitit lacrimile. A venit in fuga sa ma vada, cu respiratia taiata, agitata si cuprinsa parca de friguri. Ochii ei mari rataceau in orbite si arata ca un om cu febra. Atunci, nu mi-am dat seama ce patise.

„Ti-am cumparat un parfum si un ruj de la Sephora”, mi-a zis, in timp ce deschidea cutia cu maini tremurande. „Astept sa vii acasa ca sa le porti”. Cum a plecat oare la drum ea, in noaptea aceea,stiind ca din sora ei ar putea sa ramana doar atat: un flacon nedesfacut de parfum si un ruj de buze, nou-nout, neatins?

Mama si sora mea. Mamele si surorile noastre. Tatii nostri.

Stau cu F in camera, catarate in niste paturi cu manivela, intr-un salon despre care infirmierele glumeau ca ar fi fost „dedicat” pacientelor care veneau sa isi faca operatii estetice pe sub mana in spital. Mama mea si iubitul ei ne-au cumparat scaunele de plastic ca sa putem cobori de pe saltele. De fiecare data cand ne ridicam, plangem amandoua, deoarece nu putem sta in sezut din cauza pielii prelevate de pe fese. Nu ne putem da jos ca sa mergem la toaleta singure, pentru ca patul e prea inalt, nu il putem ajusta deoarece avem mainile facute praf de arsura si manivela aceea este imposibil de utilizat...fara degete functionale. Noaptea, mama mea si iubitul ei petrec ore intregi asezandu-ne in asternuturi in asa fel incat sa nu dormim pe grefe. Am auzit mereu la sala de pansamente, de la medici, ca de aceea nu ni se prind, pentru ca nu vrem sa dormim pe burta. Am incercat amandoua sa facem asta, cu disperare. Eu am mainile intepenite din cauza leziunilor si nu le pot ridica atat cat sa pot sta pe burta, iar F, desi a reusit partial, a scancit nopti intregi, in somn, din cauza disconfortului. O auzeam plangand, tipand in vis, sau in cosmar, si plangeam cu ea, neauzita. Dimineata, franta, se sprijinea cu fata in coltul patului, ruga infirmiera sa-i faca salteaua spatar, si dormea, cu figura si pieptul apasate in rama, cu picioarele sustinute de scaunelul de plastic. Totul ca sa nu dormim pe spate, pentru ca era vina noastra ca nu se prindeau grefele.

Astazi, mi-au cedat branulele si asistentele au decis ca a sosit momentul sa imi monteze un cateter central. Seara, sunt dusa pe picioare intr-o sala de operatie in care un medic anestezist tanar ma intinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin si ii spun ca sunt proaspat operata si nu am voie sa stau mult asa. Se uita la mine deconcertat si imi ignora cuvintele. Incepe sa ma doara capul, acolo unde suferisem o alta operatie de regrefare. Intreb daca voi dormi in timp ce mi se monteaza cateterul, iar anestezistul rade cu usuratate si spune ca el a pus linii centrale pe viu, chiar si femeilor insarcinate si ca nu am de ce sa ma tem. Imi asterne o patura sterila peste fata si aud cum ii cere asistentei o sticla de Xilina si dispozitivul de montare. Ma palpeaza dur in zona claviculei si infige acul in piele. Tip si simt ca imi amorteste mana dreapta. „Ma doare, ma sufoc”, le zic, cu patura sterila peste fata. „Va rog, sedati-ma”.

„Nu, nu, nu am nimerit. Mai incercam”.

Pret de o ora, ma inteapa in diverse locuri, si nu gaseste vasul de sange. Eu tremur deja de greata si de durere si cersesc un sedativ. Ma doare spatele, ma doare rau spatele. Se rup grefele. Creierul meu ma tortureaza, intrat deja in stare de panica. Ei ma refuza. Nu-mi ofera analgezicul. Trebuie sa reuseasca! Medicul a facut asta deja de cateva ori. Trebuie sa ii iasa. Incep, din nou, pentru a nu stiu cata oara, sa plang. Ii rog sa se opreasca, deoarece nu mai suport. A trecut deja o ora. Ma doare clavicula si simt ca imi amorteste bratul stang. Cineva imi plimba un ac gros prin corp, in dreptul gatului. Il scoate si inteapa din nou, iar si iar, cu acelasi ac, alte locuri.

Asistenta cheama intr-un final anestezistul sef care intra furios in sala, imi ia campul steril de pe fata, ma apuca de capul proaspat operat si mi-l intoarce pe partea cealalta brutal, strivindu-mi pansamentele.

„Ia baga aici!”

„E arsa acolo, domnu’ doctor, nu merge.”

„Ma doare, va rog, ma doare capul!”

„E, te doare, nu te doare nimic!”

Apoi imi intoarce iarasi capul pe partea stanga cu aceleasi gesturi dure. Intra in sala o doamna doctor. Intre timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou patura sterila pe cap. Iarasi nu mai vad nimic. Doamna doctor ma atinge delicat in zona claviculei si cere sa vada aparatul cu care s-a incercat montarea cateterului.

„E complet bont acul asta.”, spune ea, cu o voce consternata. „Puteati sa rupeti ceva”, o aud. „Dati-mi alt ac, va rog!”. Simt intepatura si apoi cineva incepe sa sutureze aparatul in piele. Ma doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strans o balta mica de lacrimi si de sange, care imi uda pansamentele. Umarul stang ma ucide. Intreb vlaguita, de sub campul steril, daca e gata procedura si doamna doctor mi-l scoate de pe chip. In mainile ei, totul a durat vreo 15 minute.

„Copilul asta a fost treaz tot timpul asta?!”, intreaba. Se uita in jur si nu primeste niciun raspuns.

De pe hol, apare sfioasa asistenta. Ma ia de brat si ma duce in salon, spunandu-mi ca incepusera sa isi faca mari griji deoarece nu stiau nimic de mine de mai bine de o ora. Cand ajung in camera, mama si sora mea se ridica simultan in picioare si dau sa ma prinda, pentru ca ma clatinam. Ma asez pe pat iar mama imi ridica picioarele pe care nu mai am putere sa le urnesc. Din gat, imi atarna cateterul proaspat montat si incepe sa se contureze in jurul lui o galmisoara – dupa trei zile, aveam sa dezvolt un edem din cauza caruia linia centrala va fi scoasa si trimisa la analize. Proba luata de pe ac a iesit pozitiva cu Pseudomonas multirezistent.

Ma intind cu greu si o ascult pe mama vorbindu-mi, dar nu ma pot concentra. Simt cum mi se scufunda inima in piept si sunt sigura ca am sa ma sufoc. Sora mea observa si ma intreaba ce am. Ii spun ca nu pot sa respir si ca ma tem ca voi muri. Cristina fuge dupa asistenta iar aceasta imi ia pulsul.

„Atac de panica”, vine concluzia. „Poate e de la Xilina, i-a scazut tensiunea”, explica aceasta. „Au intepat-o de atatea ori ca i-a intrat in sange”.

Sora mea iese pe hol si il opreste pe anestezistul tanar, care tocmai iesea din blocul operator. Se cearta, cu el, cerandu-i explicatii, pe care acesta nu le poate da. Din nou sunt eu de vina pentru ca sunt slabuta si am vase de sange subtiri. Soseste, alertat de asistente, anestezistul sef care, dur, cum ii sta in fire, o „trimite la plimbare” pe sora mea care, insa, nu se lasa. Intoarsa in salon, cade pe scaun si incepe sa planga de frustrare, infranta. Incerc sa o consolez dar nu pot. Simt ca nu mai pot.

„Nu vreau sa mor asa”, imi rasuna prin cap cuvintele acestea,

pe care nu apuc sa le cenzurez. „Nu vreau sa va amintiti de mine asa”, dar nu spun nimic. Inchid ochii si ma prefac ca dorm pentru ca mama si sora mea sa plece acasa. Vreau sa plece acasa amandoua ca sa pot sa plang pentru ele si pentru felul in care sunt nevoite sa ma vada. Mama m-ar mangaia pe cap dar nu are cum deoarece sunt pansata bine. Intinde mana, ca un reflex, si si-o retrage. Intr-un final, convinse ca dorm, pleaca amandoua. Sora mea stinge lumina si, din usa, ma priveste lung. O vad prin ochii mijiti si sper sa nu isi dea seama ca doar ma prefac. Au plecat in sfarsit si cand ecourile saluturilor pe care le adreseaza asistentelor se sting pe hol, deschid ochii si privesc in gol.

Ultimele perfuzii ale zilei picura prin noul meu cateter iar durerilor arsurilor li s-a adaugat si cea de la gat. Simt serul in maxilar, amortindu-mi obrazul dar nu mai am putere sa intreb daca e normal. O privesc pe F si sunt convinsa ca si ea se preface, exact ca mine, ca doarme. Dar nu vreau sa o deranjez. Cateodata, o aud noaptea tragandu-si nasul si suspinand. Plange pentru prietenii ei, pentru iubitul ei, pentru mama ei si pentru ea. As vrea sa o pot imbratisa dar nu pot.

Nu reusesc nici macar sa intind bratele.

Ziua de astazi se termina cu un nou bestiar de suferinte. Printre ele, incerc sa ii plang pe cei pe care i-am pierdut. Zi de zi, mai aflu de cineva si atunci baile dor si mai tare, pentru ca focul a trecut si peste inimile noastre, nu doar peste trup. In noaptea asta, nu cred in maine. Nu cred ca voi mai iesi vreodata din acest iad. Inchid ochii pregatita sa nu ii mai deschid vreodata, cuprinsa de febra, cu corpul ruinat si sufletul facut cenusa. In departare, se aud masinile pe sosea, indreptandu-se spre destinatii necunoscute. Oare adorm sau imi pierd cunostinta?

Am aflat ulterior, din scrisorile medicale, ca am fost contaminata cu Pseudomonas multirezistent in toate plagile. Probele mele erau departe de a fi sterile. Medicii mi-au mintit familia atunci mama si sora mea au intrebat daca nu ar fi o idee mai buna sa gasim o cale sa plec in strainatate. Surorii mele i s-a spus ca, daca in locul meu ar fi copilul chirurgului, acesta nu l-ar transfera. I s-a mai zis ca, daca nu rezist, este, cumva, vina mea, pentru ca sunt „slabuta si sensibila”. Am avut bacterii multirezistente si pe proba de cateter.

Zi de zi, luam un cocktail de 5 antibiotice – Meronem, Linezolid, Colistin, Avelox, Levofloxacin, Imipenem si altele. Mamei i se spune ca mi le administreaza pentru ca sunt racita. Cu siguranta am „adus de acasa” o pneumonie. In niciun caz nu am dobandit-o in spital. Antibioticele le luam preventiv, ca boala mea, de care eram tot eu de vina, sa nu se agraveze. Febra pe care o faceam cu totii era si ea, normala. Asa fac arsii, ni se zicea. De fapt, noi eram infectati.

In timp ce ministrul sanatatii de atunci, domnul Banicioiu, spunea ca spitalele au tot ce le trebuie si ca avem conditii ca in Germania, paturile noastre erau sustinute cu ajutorul cutiilor de carton in care se tinea ser fiziologic. Asistentele mai aduceau din depozit cate o cutie atunci cand voiam sa schimbam pozitia saltelei. Desi spitalul a primit atunci, din cate s-a discutat soptit pe holuri, o donatie constand in paturi noi, pentru arsi, a refuzat-o pe motiv ca nu aveau nevoie de ele. In imaginile de mai jos, vedeti paturile si saltelele de la Spitalul de Arsi, la momentul Colectiv. Dupa externarea noastra, s-a acceptat si donatia. Acum, spitalul are paturi noi.

Am stat cate 4 sau 5 persoane in acelasi salon.Ulterior, am stat cate 2, apoi iarasi cate 3, 4. Baia era comuna si era la doua saloane departare. Ca sa ajungi acolo, trebuia sa te duca o infirmiera. Personalul medical auxiliar, de buna-credinta, era depasit de situatie. Se intampla sa urinezi in pat, disperat si rusinat, pentru ca nu aveai cum sa ajungi la baie. Si daca, prin absurd, ajungeai, aveai mainile bandajate si nu le puteai folosi din cauza durerii.

Eram acuzata sistematic ca nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru ca dorm pe spate sau pentru ca nu mananc suficient. De durere, nu ma puteam hrani. In lipsa paturilor speciale pentru arsi, mama mi-a rulat o perna sub ceafa si alta la mijloc, ca sa dorm cu spatele „in aer”, fara sa ating salteaua, in speranta ca astfel mi se vor prinde grefele. Imi cumparase, sarmana, zeci de perne, in cele mai variate forme. Ne chinuiam ore intregi ca sa gasesc o pozitie cat de cat umana. Cum reuseam, cum se desfacea una dintre perne si o luam de la inceput. Apoi trebuiau puse mainile pe alta perna, tinuta pe piept, deoarece acestea imi intepenisera de la leziuni si nu le puteam intinde. Ritualul asezarii in pat pentru noapte era o suferinta absurda. Problema erau, de fapt, infectiile. Puteam sa dorm si cu capul in jos. Grefele tot nu ar fi tinut pentru ca erau mancate de microbi, dar noi nu stiam asta si incercam tot ce era omeneste posibil.

Echipamentul de protectie al vizitatorilor era inexistent. Halatele verzi, „de unica folosinta”, erau dintr-o panza subtire si erau utilizate de cateva ori, de diversi insotitori. Parintii mai isteti furau cate 3, 4 bucati si le duceau acasa. Veneau apoi cu ele la spital, ca sa nu fie nevoiti sa le ia pe cele de pe cuier.

La sala de baie, totul se facea pe viu pentru ca nu exista un protocol sustenabil de anestezie. Asa ca, practic, esti torturat zi de zi, sau o data la doua zile, nevoit sa induri dureri neomenesti. Noi, ranitii Colectiv, intram primii, dis de dimineata, ca sa nu fim expusi la microbii altor pacienti. Mergeam acolo pe banda rulanta, ca mieii la taiat, scaldati cu ranile noastre pe 20, 30% din suprafata corpului in apa de la robinet, cu sapun chirurgical. Durerea aceea nu are nume dar te marcheaza pe viata.Traumei accidentului i se adauga cea a zilelor petrecute in spital, unde igiena insemna chin, pe viu, cu un banal Ketonal in vene. Dupa ce plecam, se dezinfecta cada cu Thor, un produs marca HexiPharma, sub forma de spray. Apoi intra urmatorul si tot asa, pana la final.

Dupa ce ti se facea baia, daca aveai operatie in ziua aia, mergeai siroind de sange si uneori de puroi, pe picioare, prin holuri, pana in sala de operatie, unde te culcau pe masa in timp ce tremurai de durere, de frig si de greata. Cat de sterila putea sa fie o asemenea atmosfera?

Dosarul meu medical este incomplet. Lipsesc din el rezultatele analizelor de sange, ale probelor luate de pe rani si pozele pe care medicul refuza, si acum, sa mi le dea, fara sa imi respecte dreptul la propria imagine, dupa ce m-a mintit ca fotografiile se vor regasi in dosar. Ma intreb daca are ceva de ascuns.

Mi-a luat doi ani sa scriu acest text. Il recitesc si imi dau seama ca prezinta doar o mica parte din calvarul nostru zilnic.

L-am redactat pentru ca asa cred ca aceste lucruri trebuie sa se stie. Am respect si dragoste fata de personalul auxiliar de la Spitalul de Arsi – asistente si infirmiere, in special fata de asistenta de la sala de pansamente si cea de la sala de baie, care au facut cat au putut ele, in conditiile date. Toata stima mea si pentru cei cativa doctori onesti si profesionisti de acolo. Putini dar care iti ofera speranta.

Am scris acest text pentru ca vreau un altfel de sistem medical public in Romania. Si l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt si care ar mai fi fost astazi in viata daca erau tratati mai bine.