Profesor de sport, antrenor de fitness si cultu­rism, Adrian Radu a vazut moartea cu ochii. A fost lovit de cumplita boala a secolului si, intrucat medicina nu mai putea sa-l ajute, a pornit de unul singur un razboi total impotriva cancerului. O lupta care a durat cativa ani si s-a incheiat cu o vic­torie binemeritata. L-am rugat sa rememoreze cutre­muratoarea lui experienta, in ideea ca ea le-ar putea fi folositoare si altor oameni, aflati intr-o situatie simi­lara.

- In 1997. Antrenam si practicam personal cultu­rismul, atinsesem o greutate corporala de 82 de kilo­grame, eram numai muschi, fara pic de grasime, cand, dintr-o data, am inceput sa slabesc accelerat. In con­ditiile in care mancam foarte mult, excesiv chiar, am pierdut sapte kilograme intr-o luna si jumatate. Am ape­lat la sotia unui prieten, doctorita la Spitalul Uni­ver­sitar. Cu toate ca eram fumator, radiografia pulmo­nara a fost in ordine, in schimb, din analizele de sange se vedea clar ca exista ceva de natura infectioasa. Dar ce anume? Pana la urma, m-am stabilizat cumva pe la 75 de kilograme.

In 1999, aveam scaune cu sange si dureri abdo­mi­nale, insa le-am pus pe seama hemoroizilor. Foarte multi din cei ce practica culturismul sunt amenintati de hemoroizi, din cauza duritatii efortului fizic, a ridicarii greutatilor si a regimului alimentar hiper­pro­teic, sarac in fibre - iar eu nu reprezentam o exceptie. Venea la sala si un student in anul patru la Medicina, un tanar deosebit de studios. I-a atras atentia faptul ca aveam un aspect ciudat, o paloare stranie, tegu­men­tele aproape albe si m-a intrebat ce se intampla cu mine. Dupa ceea ce i-am relatat, mi-a spus: "Nu vreau sa te sperii, dar asa cum imi descrii tu scaunul, ar putea fi tumori pe colon. E mai bine sa verifici". Am optat deocamdata pentru o metoda de investigatie neinva­ziva: RMN. Astfel am aflat ca ansele intesti­nale nu aratau deloc bine si ca unul dintre ganglionii din abdomen, care in mod normal ar fi trebuit sa masoare 3-4 milimetri, avea marimea unei portocale. Asta indica fara dubiu o infectie majora. Parerea medi­cului, citez: "Trebuie sa te desfaca cineva".

Cum perspectiva de a fi demontat ca o masinarie nu mi-a suras, am inceput sa caut tratamente com­ple­mentare pentru infectiile intestinale, am luat probio­tice si prebiotice, vitamine - in special B-uri - si am baut ceaiuri de plante. Durerile abdominale au cedat, insa pierdeam din ce in ce mai mult in greutate. In trei luni, coborasem la 62 de kilograme. Am discutat cu o doctorita, care mi-a propus un tranzit cu bariu. Colonul meu era plin de excrescente, unele din ele foarte mari. Evident, de acolo proveneau sangerarile. Verdictul: "Nu stiu ce este, dar nu e in regula". Era limpede ca nu mai puteam evita colonoscopia si m-am adresat unei autoritati in materie: profesorului Oproiu. El mi-a gasit intestinul gros incarcat de po­lipi, pe segmentul transversal aveam unul enorm, de peste zece centimetri, care obtura colonul aproa­pe com­plet, lasand doar un spatiu liber de un milimetru si jumatate. Timp de doua saptamani, am asteptat cu inima la gura rezultatul biopsiei, de altfel previzibil: tesut normal, tesut malign si celule nediferentiate. Intr-un cuvant, cancer.

Am avut o discutie decisiva cu profesorul Oproiu. Chimioterapia si razele nu intrau in dis­cutie, in cazul meu. Urma sa mi se scoata in­testinul gros si o portiune din cel subtire. Am vrut sa stiu cand mi se va face colonoplastia, la care el m-a privit lung si mi-a spus ca n-aveau din ce sa-mi reconstru­iasca intestinul. Adica, trebuia sa ma chinui cu un anus contra naturii, pana la sfarsitul zilelor mele. Mi s-a parut inacceptabil.

Ma topeam pe picioare. In decembrie, nu mai can­taream decat 53-54 de kilograme, si chiar mersul prin casa devenise un efort prea mare pentru mine. Reve­lionul l-am facut in pat, mama venise sa ma ajute si ma hranea cu lingura, ca pe un copil. Imi adusese nis­te ceaiuri si o tinctura de spanz, de la un fitotera­peut din Galati. Le-am luat si, dupa doua-trei sapta­mani, am mai prins ceva putere. Cand m-am simtit din nou in stare sa ies din casa, m-am gandit ca era timpul sa ma informez, sa vad si eu ce Dumnezeu e cancerul asta si ce se poate face cu el. Tot cautand pe internet, am ajuns din aproape in aproape, la Otto Warburg, un biochimist german, laureat al Premiului Nobel. El a definit, in 1931, celula canceroasa prin ca­teva carac­te­ristici: nu respira oxi­gen, ci isi produce energia prin procese fermentative; tra­ieste in mediu acid; intr-un me­diu alcalin se distruge. In con­tinuare, am citit o multime de studii la zi despre cancerul de colon, adu­nand mereu alte si alte infor­ma­tii. Asa am aflat ca, la pacientii respectivi, s-a constatat o lipsa de calciu in tesutul co­lonului, iar cel mai bun calciu este cel de origine marina si ve­getala. Ca la popu­latii precum coreenii, care au fost dintot­dea­una mari mancatori de varza, dar care nu consuma carne de ma­mi­fere si nici lac­tate, can­cerele in­testinale sunt ca si inexis­tente. Ca varza, ceapa si usturoiul contin substante care in­hiba proliferarea celu­lelor ma­lig­ne. Ca acelasi efect il are me­til­sulfonilmetanul (MSM), pre­zent in legumele cru­ci­fere. Ca mu­coa­­­sele - cu deose­bire cele intestinale - nu se pot reface fara gluta­mina, un aminoacid indis­pen­­sabil muschi­lor.

Astfel inarmat cu o sume­denie de cunostinte noi, m-am grabit sa le pun in practica. Am scos definitiv din alimen­tatie lactatele si carnea rosie, am trecut pe peste o­ceanic si mi-am pro­curat alge din niste culturi experimentale. Am baut in fiecare zi suc de varza, mi-am stors si doua cepe mari, iar usturoiul il pisam si il mancam cu peste oceanic. Mi-am administrat MSM in doza tripla fata de cea indicata pe cutie si mi-am intarit sistemul imunitar cu co­lostru. Am luat glu­tamina, am incercat yucca - va amintiti ca a fost o ase­menea moda - si tot ce pot spune este ca nu mi-a facut nici rau, dar nici bine. Nu stiam aproape nimic despre Coenzima Q10. Acum stiu ca ea are o insem­na­tate vitala pentru mitocondrii (micile uzine ener­getice din interiorul celulelor) si, fiindca produc­tia proprie a organismului scade abrupt, incepand de la 30 de ani, la femei, si 35 de ani, la barbati, trebuie suplimentata zilnic, pe cale orala. Necesarul luat in considerare la data aceea era de 15-30 de miligrame pe zi, respectiv 200-300 de miligrame in cancer. Eu m-am decis imediat pentru 300 de miligrame. Zis si fa­cut. Dupa o vreme, insa, am inceput sa am o sen­zatie ciudata. Imi pulsa ficatul, ca si cum un pitic s-ar fi strecurat acolo si ar fi lucrat de zor, batand cu un ciocan. M-am sfatuit cu o prietena farmacista. Ea mi-a explicat ca se produce o dezintoxicare brusca, din care cauza s-ar putea sa am si dureri de cap. Chiar asa a si fost. Bun, mi-am spus, daca am multe toxine acumulate in ficat, trebuie sa le dau afara. Cum fac sa-mi curat ficatul? Discutand intamplator cu fosta so­tie a unui boxer, ea mi-a vorbit des­pre metoda cla­sica, aceea cu ulei de masline, zeama de lamaie si sare amara. Boxerii din America Latina si din fostul bloc sovietic o folo­seau in mod obisnuit, pentru a-si goli complet colecistul, inainte de meci, ca sa fie mai putin sen­sibili la lovituri. Doamna a mai precizat ca procedura trebuie apli­cata de doua ori, la interval de doua sap­tamani. Asa am facut - si m-am ingrozit de ce a iesit din mine. To­tusi, asta a fost nimica toata fata de ceea ce avea sa mi se intample mai tarziu.

In 2002 a venit la facultatea noastra un cetatean din Republica Moldova, care voia sa ne vanda niste pastile dintr-o rasina neagra, recoltata din Podisul Pa­mir, incercand sa ne convinga ca ar fi extraordinara pentru sportivi: Mumio. Fiindca eu ma ocupam atunci de lotul de fitness al ANEFS, profesorul l-a trimis la mine. In primul rand, i-am cerut o documentatie. Mi-a adus o carte in limba rusa, semnata de un academician pe nume Norbekovici, din Kargazstan. Dupa ce mi-a tradus-o cineva si am putut s-o citesc, am vazut acolo rezultatele unor studii care dovedeau ca smoala aceea cu miros ciudat are efecte benefice intr-o multitudine de afectiuni, de la alergii, ulcer, diabet si hemoroizi, pana la reumatism, osteoporoza, leucemie, diverse tipuri de cancer si altele. S-ar fi zis ca e un adevarat panaceu. M-am gandit insa ca nu puteam sa dau altora un produs pe care nu l-am testat mai intai eu insumi. Prin urmare, am luat prima pastila intr-o joi seara si inca una a doua zi dimineata. Vineri, pe la ora 18, eram la sala, la IDM, si mi se facuse asa de somn, in­cat abia pu­team tine ochii deschisi. Trebuie sa va spun ca, din pricina stresului cumplit din ultimii ani, a tensiunii psihice generate de gandul ca viata mea se poate sfarsi in orice clipa, ajunsesem sa sufar de in­som­nie cronica, abia dor­meam doua-trei ore pe noap­te. Dar in seara aceea am simtit ca lesin, daca nu ma duc imediat la culcare. Acasa m-am asezat "putin" la televizor - si dus am fost. Cand m-am desteptat, era dimi­neata. M-am uitat la ceas: zece si ceva. Intar­zia­sem. Am facut un dus, am baut repede o cafea si am pornit val-vartej catre IDM. Acolo, clubul gol. Il in­treb pe receptioner ce se intampla. El da din umeri si raspunde: "Nimic, domnu' Adi, asa e de obicei dumi­nica". Va dati seama, dormisem neintrerupt o noapte, o zi si inca o noapte. Din momentul acela, mi s-a reglat somnul.

Pentru ca, fara voia mea, intrerupsesem cura, am hotarat sa recuperez, adica sa iau de acum inainte cate doua pastile de rasina dimineata si doua seara. In noaptea de luni spre marti, du­pa ora doua, m-am trezit cu niste dureri infio­ratoare in abdo­men, de parca mi-ar fi rasucit cineva un cutit pe dinauntru. M-am gan­dit: "Ma duc maine la doctor - si ce-i spun? Ca am inghitit ceva ne­gru si urat, care imi arde ma­tele?". Mi-am facut un ceai de cimbru si mi s-au mai potolit du­re­rile, puteam sa astept dimineata fara sa urlu. Pe la sase, m-am pre­gatit sa merg la spi­tal, am mai baut un ceai si m-am dus la toaleta. Sur­priza a fost ca, in locul unui scaun obisnuit, am elimi­nat o masa de mucozitati si mai multe bucati de carne, care aveau forma unor burice de deget. Le-am luat, le-am pus in doua borcane, am turnat spirt peste ele si m-am decis sa am rabdare, sa vad ce se mai intampla. Seara am avut un scaun ase­manator: iarasi mucilagii, iarasi bucati de carne. In ziua urmatoare, m-am pre­zentat cu unul din borcane la histopatologie, cunos­team drumul, ca doar mai fu­sesem acolo. Mi-au con­fir­mat ca erau fragmente din polipii mei. 

Vreme de doua luni, am eliminat mereu in scaun bucati de carne, care intre timp isi schimbasera di­men­siunile, erau mai mari, insa foarte subtiri. Toto­data, aveam o senzatie extraordinara de usurare, sca­pa­sem de durerea surda si permanenta din intestin. Cand am observat ca nu mai iese nimic, mi-am zis ca e momentul sa atac "inamicul" pe terenul lui. Unde erau tumorile? In colon. Prin urmare, inca vreo luna si ceva am facut clisme, seara de seara, cu 5 grame de Mumio dizolvate intr-un litru de apa calduta. Nu mai eliminam nimic. In 2004, am vrut sa repet colo­noscopia - de asta data cu cineva care nu ma vazuse inainte. Am primit doua refuzuri, unul dupa altul. Cei ce se uitau in dosarul meu medical evitau sa intre pe un intestin cu asemenea probleme. Atunci am azvar­lit, pur si simplu, toate analizele si, facand asta, am avut sentimentul ca arunc la gunoi si boala. Pe urma, m-am dus altundeva si am pretins ca solicit un exa­men de rutina. Au constatat doar un aspect de colon iritabil, cu cateva mucozitati. Trei ani mai tarziu, deci in 2007, am avut posibilitatea sa merg la o clinica ultraperformanta din Germania. La insistentele mele, mi-au garantat ca aparatura lor poate depista orice formatiune, incepand cu marimea de un milimetru si jumatate. Si mi-au dat asigurari ca n-au gasit nimic. Intestinul era perfect curat.

- Cand ti se spune ca ai cancer, prima reactie e negarea. Speri intr-o confuzie, intr-o eroare medicala. Urmeaza apoi faza revoltei. Te intrebi: "De ce eu?". Pentru ca intrebarea sa fie utila, trebuie sa-i schimbi sensul: "Ce greseli am comis eu, care m-au adus unde sunt acum?". Cancerul nu e o boala, astazi sunt ferm convins de asta. Este o reactie disperata a organis­mului, care cauta o cale de a rezista la toxinele intro­duse de noi, voluntar sau involuntar.

- In primul rand, identificarea toxinelor si stopa­rea intrarii lor in organism. Poate fi vorba de vapori to­xici, de exemplu mercur, eti­lena, benzen sau de o sim­pla po­luare a mediului, de calitatea ne­corespun­za­toare a apei, dar si de o hidratare insuficienta, care, la randul ei, are efecte distructive. Noi avem nevoie zilnic de 35 mi­li­litri pe kilogram-corp, cea mai buna din punct de vedere fizio­lo­gic fiind apa la temperatura ca­me­rei, sorbita cu inghitituri mici. Iar dimineata, in­data dupa trezire, se recomanda jumatate de litru de apa alcalina, bauta nu pentru hi­dratare, ci data pe gat dintr-o data, tocmai ca sa se duca sa spe­le toate to­xinele acumulate peste noapte. Apoi, bineinteles, sunt de evitat substantele nocive pe care le ingeram odata cu hrana. Con­ser­vantii actioneaza la fel ca an­tibio­ticele, omoara tot ce e viu si vor face acelasi lucru in corpul nostru. Dupa zahar, cel mai toxic aliment este laptele, deoarece compo­nen­ta sa proteica de baza, anume cazei­natul de calciu, nu poate fi procesata de or­ganismul uman, care nu dispune de enzimele nece­sare. Lac­tatele ar trebui excluse total din alimentatie. Pare o afirmatie hazardata, insa ne vom convinge de adeva­rul ei, daca aruncam o privire pe statistici. In Europa, cele mai mari consumatoare de lactate sunt tarile nor­dice. Unde credeti ca se inregistreaza numa­rul maxim de cancere de colon? Evident, tot acolo. Dupa ce am stopat toxinele, trebuie sa eliberam caile de evacuare a lor, curatind principalele organe si sis­te­me parti­cipante la procesele de excretie: ficatul si colecistul, rinichii, pielea. Curatirea nu se face con­comitent, ci pe rand, intr-o anumita ordine, in functie de priori­tatile stabilite de un terapeut. Important este si dre­najul limfatic, realizat prin masaj, fiindca limfa trans­porta toxinele, ca si celulele canceroase. Dupa aceea, trecem la alcalinizarea organismului pentru ca, asa cum stim deja, celula maligna supravietuieste numai intr-un mediu acid. Reducem la minimum ali­mentele acidifiante, in special carnea, si luam Mumio, Coen­zima Q10; si legumele verzi, care contin cloro­fila, ajuta la oxigenarea celulara. Cand am facut toate aces­tea, celulele canceroase incep sa moara si sa se elimine, strat dupa strat.

- Prima conditie a vindecarii este ca bolnavul sa si-o doreasca intr-adevar. S-ar zice ca oricine vrea sa fie sanatos, dar nu-i asa. Sa luam exemplul unui om care traieste intr-o atmosfera tensionata acasa. Are parte zilnic de reprosuri, certuri, insulte. Dar cand se imbol­naveste, toata familia se aduna in jurul lui, ca sa-l ingrijeasca. Poate chiar fara sa constientizeze, el va refuza sa renunte la starea de boala, pentru ca nu­mai datorita ei i se ofera atentie si afectiune. A doua conditie este sa descifrezi mesajul bolii - fiindca ea vine sa te invete ceva. In cazul meu, pe langa ali­mentatia gresita, sportul de mare performanta, facut aiurea, producea acidoza. De ce sa munceasca cine­va, ca sa ajunga la o greutate de 130 de kilograme, ca doar nu-i foloseste la nimic? Asta e numai trufie. Prin urmare, modestia a fost lectia mea si trebuia sa mi-o insusesc. Iar in final, dupa ce ai inteles lectia si ai tras concluziile, trebuie sa te desparti de boala, asa cum am facut eu, atunci cand am aruncat documentele medicale. Alegi sa-i intorci spatele, o lasi in urma defi­nitiv si pornesti cu toata fiinta spre viitor.

- Ar trebui sa raspunda nevoilor reale ale orga­nismului - ceea ce in prezent nu se prea intampla. Di­mineata, noi avem enzime specifice pentru gra­simi, organismul produce lipaza, prin urmare tre­buie sa mancam olea­gi­noase. Puneti de seara in apa doua linguri de se­minte de susan, doua de in (barbatii vor in­locui inul cu dovleacul) si pana la sase nuci. Dimi­neata, dati-le prin blender im­pre­una cu o bana­na, un mar curatat de coaja, un kiwi, eventual niste bu­cati de ananas si papaya. Daca adaugati la acest ames­tec doua linguri de miere (pre­ferabil de ma­na), o lingurita rasa de scortisoara si radeti dea­supra doua pa­tratele de ciocolata amaruie, ati ob­ti­nut un mic dejun prin­ciar. La pranz, avem alte enzime - proteaza - deci e nevoie de proteine. Ve­geta­rienii se vor orienta singuri, pentru ceilalti repet avertis­men­tul legat de lactate: re­nun­tati la ele. In schimb, oul contine tot ce este necesar construirii unui viitor organism. Creatorul n-a pus nimic to­xic acolo. Nu exagerati cu carnea, iar intre pu­iul de cres­catorie, indopat cu hormoni, si porc, v-as indemna sa ale­geti varianta a doua: o bucata de muschi, nu mai mare de 110-115 gra­me - si nu cu cartofi prajiti, ci cu o salata. Intre masa de pranz si cea de seara, neaparat beti 100 ml de zeama de varza sau bors. Seara, putem procesa carbohidratii din le­gume. Cateva pre­cizari si aici: telina si albitura sunt bune, dar nu mai des decat o data pe saptamana (con­tin nitrozamina, care in corpul nostru se transforma in nitriti, apoi in nitrati). Zilnic sa nu va lipseasca o ceapa mica, doi catei de usturoi si 150 g de crucifere, adica varza, conopida sau broccoli. Iar cardiacii sa aiba grija sa manance mereu ridichi, inclusiv in sezonul rece.

In ziua de azi, din pricina chimizarii, aproape ca nu mai exista enzime in sol. De aceea, eu recomand rasina Mumio, care contine peste 60 de enzime, un pro­cent substantial (minimum 15%) revenind aci­dului fulvic, numit de unii autori "enzima-miracol", si mai recomand Redigest - doua comprimate la pranz si doua la cina - insa nu pentru digestie, ci pentru curatarea rinichilor. O colega a fratelui meu avea o piatra de 6 cm la rinichi si trebuia operata, asa ca am pus-o in legatura cu un urolog foarte bun, care vine la noi, la club. Printr-un concurs de imprejurari, operatia s-a amanat cu o luna, timp in care medicul a sfatuit-o sa-si regleze tranzitul intestinal. Ea a luat o doza mare de Redigest si, cand i s-a repetat ecografia pentru localizarea exacta a pietrei, s-a vazut ca nu mai ramasese din ea decat un sfert. De atunci, uro­logul nostru isi trateaza toti pacientii cu Redigest si ii opereaza numai pe cei la care nu da rezultate cura.

- Intr-adevar. De multe ori mi s-au oferit, parca in dar, solutii pe care nu le cautasem. De aceea si eu ma simt dator sa le transmit mai departe. Ca sa-i ajut pe altii sa nu sufere. (sursa: formula-as.ro)