In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:

”De ce este imbrãtisarea un instrument vindecãtor atat de eficient? Panã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenta si autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu inseamnã nimic prin comparatie cu imbrãtisarea.”

Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiintei umane. Dacã nu se simte iubit, omul incepe sã moarã. Dacã simte cã viata sa nu conteazã pentru nimeni, ea isi pierde semnificatia chiar pentru el insusi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã ii lipseste iubirea.

Intr-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decat suficientã. Imbrãtisarea nu este altceva decat un gest de iubire, de cãldurã, de atentie. Simpla senzatie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala si egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou intr-un copil.

La ora actualã, psihologii au inteles cã dacã nu este imbrãtisat si sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creste normal. Lui ii lipseste un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca si trupul. Ii poti indeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu il imbrãtisezi niciodatã, el nu va creste normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simti tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu si afectiv.

Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este imbrãtisat, copilul scade in dimensiuni si poate chiar muri, chiar dacã ii este asiguratã hrana fizicã. Corpul este ingrijit, dar sufletului ii lipseste iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenta-mamã.

Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.

Asa cum respiratia este esentialã pentru corpul fizic – dacã incetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiratia interioarã a sufletului. Acesta trãieste prin iubire.
Luciditatea, inteligenta si autoanaliza nu sunt suficiente. Poti sã cunosti toate terapiile din lume, poti deveni un expert, dar dacã nu cunosti arta iubirii nu vei rãmane decat la suprafata activitãtii terapeutice.

Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã in primul rand pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã fatã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire si implinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba in mod miraculos.

Dincolo de orice indoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Imbrãtisarea nici nu intra in discutie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temandu-se sã nu simtã o stare de simpatie fatã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plangerile si cosmarurile interioare. Se temea sã nu inceapã sã plangã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereste! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de manã pe pacient.

Se temea atat de tare de relatia de iubire dintre terapeut si pacient incat a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea intins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun in spatele sãu, astfel incat sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

Retineti insã: iubirea nu poate creste decat fatã in fatã. Animalele nu pot simti acest lucru, cãci ele nu stiu sã facã dragoste decat pe la spate; de aceea, intre ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relatie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã in treaba sa, separat, fãrã un multumesc sau un la revedere! Animalele nu au reusit sã isi creeze familii, relatii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci cand fac dragoste nu se privesc in ochi, nu stau fatã in fatã. Ca si cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu contine nici un element uman.

Omul si-a creat un intreg univers al relatiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste fatã in fatã. Ochii partenerilor comunicã intre ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. In acest fel, intimitatea creste, bazandu-se pe impãrtãsirea emotiilor, atat de intense in asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esentialã.

De aceea, este mai bine sã faceti dragoste pe luminã, nu in intuneric – cel putin intr-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumanãri. Actul amoros in intuneric exprimã incã latura noastrã animalã, dorinta de a evita fata celuilalt.

Publicitate
Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmanã in afarã, nu sã se implice in sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator stiintific, detasat, rece, la distantã. El a creat psihanaliza ca si cum aceasta ar fi o stiintã. In realitate, nu este o stiintã si nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decat de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adanc in sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã isi asume acest risc. Intr-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poti ineca cu usurintã – la urma urmei, esti si tu un om! Cine stie peste ce necazuri poti da, dar trebuie sã-ti asumi acest risc.

De aceea il iubesc atat de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat intreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renuntat la detasarea omului de stiintã. De aceea, eu il consider un revolutionar mult mai mare decat Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un traditionalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeti de propriile voastre reprimãri, le puteti fi de mare ajutor semenilor vostri. Dacã nu vã temeti de propriul vostru subconstient, dacã v-ati rezolvat cat de cat problemele personale, vã puteti implica in lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detasat.

Eu inteleg teama lui Sigmund Freud, cãci si psihanalistii au problemele lor, uneori mai mari decat cele ale pacientilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmatie cat de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.
Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.

Aceasta este diferenta care existã intre relatia dintre un pacient si terapeutul sãu si cea care existã intre un discipol si maestrul sãu.

Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi si-au pierdut entitãtile separate si au devenit una. Aceastã unitate este intregul secret.

Imbrãtisarea este doar un gest care aminteste de unitate, dar chiar si acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã intrebi: „De ce este imbrãtisarea un instrument terapeutic atat de eficient?“

Da, este, si este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu intreaga situatie.

Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le intelegeti este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar in om se naste adolescentul; cã adolescentul moare, iar in el se naste adultul tanãr; cã si acesta moare, iar in om se naste adultul matur, si asa maideparte – este gresitã.

Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmane de-a pururi, inconjurat de alte experiente, de adolescentã, apoi de tinerete, de maturitate si de bãtranete, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojesti ceapa, vei descoperi in curand foile fragede din interior. Cu cat te apropii mai mult de miez, cu atat mai fragede devin ele. Acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste omul: dacã pãtrunzi adanc in interiorul lui vei descoperi intotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Imbrãtisarea permite un asemenea contact. Dacã imbrãtisezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã imbrãtisarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificatie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat in contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafatã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, intrucat inocenta copilului este vindecãtoare in sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei in care coruptia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declansa procesul de vindecare.

Copiii sunt atat de puri, atat de plini de vitalitate, debordeazã de atata energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om.

Important este sã scoti acest copil la luminã, iar imbrãtisarea este una din modalitãtile cele mai eficiente.

Autoanaliza este o cale mentalã; imbrãtisarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, in timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.