Istorisirea urmatoare constituie descrierea unei intamplari adevarate petrecute cu cunoscutul scriitor si pictor Fotie Kontoglu.
„Intr-o noapte, in Lunea Pastilor a anului 1964, dupa miezul noptii, inainte de a ma culca, am iesit in mica gradina pe care o aveam in spatele casei noastre si m-am oprit putin, privind cerul intunecat plin de stele. Un staret sfintit imi spusese odata ca in jurul acestor ceasuri se deschid Cerurile. As fi stat acolo singur pana dimineata ca unul fara de trup si fara nici o legatura cu pamantul, dar m-am gandit ca s-ar putea sa se trezeasca cineva din casa si sa se nelinisteasca vazand ca lipsesc; de aceea am intrat in casa si m-am intins in pat.
Nu am apucat sa adorm de-a binelea – nu stiu daca eram treaz sau adormit – cand, deodata, am vazut inaintea mea un om cu o infatisare ciudata. Era galben la fata ca un mort, insa ochii ii avea deschisi si ma privea plin de frica. Fata sa era ca o masca, ca cea a unei mumii, cu pielea lucioasa, de un verde inchis si lipita de cap, ce semana cu unul de mort, avand toate adanciturile. Gafaia ca si cum ar fi alergat. Intr-o mana tinea un lucru ciudat, neputandu-mi sa seama ce este, iar pe cealalta o tinea stransa de piept, de parca l-ar fi durut ceva.

Aceasta faptura ciudata m-a facut sa ma infiorez. Il priveam, ma privea si el fara sa vorbeasca, ca si cum astepta sa-l cunosc. Si intr-adevar, cu toate ca era atat de ciudat, un glas parca mi-a spus in minte:
– Este cutare…
De indata ce am auzit glasul, l-am cunoscut cine este. Atunci si acela si-a deschis gura si a suspinat. Dar glasul sau parca venea de foarte departe, ca si cum ar iesi dintr-o fantana adanca. Vedeam ca se afla intr-o mare agonie. Mainile, picioarele, ochii, toate aratau ca se chinuia. Desi eram infricosat, am vrut sa merg spre el ca sa-l ajut, insa acela mi-a facut semn cu mana sa ma opresc si sa nu ma apropii de el.
– VREAU SA MOR, DAR NU POT, a spus acela si a inceput sa geama atat de infricosator, incat am inghetat de groaza.
Apoi mi-a spus:
– Nu am venit eu, ci „m-au trimis” aici. Tremur neincetat si ma aflu intr-o mare durere. Roaga-L pe Dumnezeu sa I se faca mila de mine. Vreau sa mor, dar nu pot. Ah, Fotie, toate pe care le-ai spus au iesit adevarate. Iti aduci aminte cand, cu trei zile inainte de a muri, ai venit la mine si mi-ai vorbit despre cele ale credintei? Erau la mine si alti doi prieteni de-ai mei, necredinciosi si aceia ca si mine. In timp ce tu vorbeai, aceia radeau. Dupa ce ai plecat, prietenii mei mi-au spus: „Pacat de Fotie, sa aiba o astfel de minte si sa creada in prostiile in care cred babele!”.

Intr-o alta zi ti-am spus, ca de altfel de atatea ori: „Fotie, aduna bani, caci vei muri pe rogojina! Vezi, eu am atatia bani si inca mai vreau”. Dar tu mi-ai spus: „Ai facut contract cu moartea cum ca vei trai atatia ani cat ai vrea tu, ca sa traiesti bine la batranetea ta?”. Atunci eu ti-am raspuns: „Vei vedea cati ani voi trai. Acum am 75. Voi trece de 100. Mi-am asigurat copii, fiul meu castiga multi bani, pe fiica mea am maritat-o cu un bogat din Etiopia, iar eu si femeia mea avem din belsug. Nu ca tine care asculti cele pe care le spun preotii…
Sfarsit crestinesc vietii noastre. Ce vei castiga din sfarsit crestinesc? Totul este sa ai bani in buzunar si de nimic sa nu te intereseze. Eu sa dau milostenie? Pentru ce i-a facut pe saraci Dumnezeul tau cel mult-milostiv? Ca sa-i hranesc eu? Va pune pe voi sa-i hraniti pe trantori, ca sa mergeti in Rai… Ha, ha, ha! Eu sunt fiu de preot si cunosc bine aceste inselatorii. Acestea sa le creada cei cu putina minte, insa nu tu, Fotie, care ai o astfel de cultura, sa te pierzi cu astfel de lucruri. Tu, asa cum mergi, vei muri inaintea mea si-ti vei pagubi si familia. Eu iti spun si iti dau si in scris, ca medic ce sunt, ca voi trai o suta zece ani”.
Spunand acestea, se rasucea incolo si incoace, ca si cum se prajea pe gratar, scotand din gura niste sunete ca mugetele:
– Ah! Ah! Oh!…

S-a linistit pentru putin apoi a spus iarasi:
– Acestea le spuneam, dar dupa putine zile am murit. Am murit si am pierdut pariul. Ce tulburare, ce frica am tras! Naucit, cand ma afundam, cand ma ridicam deasupra si strigam: „Mila! Mila!”. Dar nimeni nu ma auzea. Eram cuprins de un rau care ma invartea ca pe un soarece mort. Ce am tras pana acum si ce trag! Ce agonie este aceasta? Toate pe care le-ai spus au iesit adevarate. Tu ai castigat pariul.
Eu, atunci cand ma aflam in lumea in care traiesti tu, eram destept. Eram medic si invatasem sa vorbesc si sa ma asculte toti, sa-mi bat joc de credinta, sa discut despre lucruri palpabile…
ACOLO VA FI SCRASNIREA DINTILOR (Matei 13, 42).
Acum vad cat de palpabile sunt cele despre care spuneam atunci ca sunt basme. Palpabila este si agonia in care ma aflu. Ah, aceasta va fi viermele cel neadormit, aceasta va fi scrasnirea dintilor…
Spunand acestea, a disparut de dinaintea ochilor mei si am auzit numai gemetele lui, care si ele se stingeau incet. M-a luat putin somnul si la un moment dat am simtit cum ma impinge o mana rece. Am deschis ochii si-l vad iarasi inaintea mea. De data aceasta insa era mai infricosator si mai mic la trup. Era ca un copil mic, cu un cap mare de batran pe care-l misca intr-o parte si in alta. Si-a deschis gura si mi-a spus:
– Peste putin se va lumina de ziua si vor veni sa ma ia cei care m-au trimis.

Atunci eu l-am intrebat:
– Cine te-a trimis?
Acela a spus niste cuvinte incurcate din care nu am inteles nimic. Dupa care mi-a zis:
– Acolo unde ma aflu, sunt si altii multi din cei care isi bateau joc de tine pentru credinta ta. Acum au inteles si ei ca desteptaciunea nu merge mai departe de cimitir. Mai sunt si altii, carora le-ai facut bine, insa ei te vorbeau de rau. Si cu cat ii iertai, cu atat aceia deveneau mai rai. Pentru ca pe omul viclean bunatatea in loc sa-l faca sa se bucure, el se amaraste, deoarece il face sa se simta biruit. Acestia se afla intr-o stare si mai rea decat mine si nu pot iesi din inchisoarea lor intunecoasa si sa vina sa te vada, asa cum am facut eu. Sunt chinuiti cu asprime, pentru ca sunt loviti cu biciul dragostei, asa cum spunea un Sfant…
Cat de diferita este lumea fata de cum o vedeam noi. Cu totul invers fata de perceptia noastra inteligenta. Acum am inteles ca desteptaciunea noastra a fost o prostie, cuvintele noastre niste banalitati neinsemnate, iar bucuriile noastre mincinoase si inselatoare.
Voi care Il aveti pe Hristos in inimile voastre si pentru care cuvantul Sau este adevarul, singurul adevar, voi ati castigat marele Pariu, care se face intre credinciosi si necredinciosi, acest pariu pe care l-am pierdut eu, vrednicul de mila, si pentru care tremur si suspin si nu aflu liniste.
Sursa: marturieathonita.ro

preluat de pe ortodoxia