Orice accident soldat cu mutilari sau pierderi de vieti lasa urme adanci asupra celor care lucreaza in sistemul interventiei de urgenta. La randul lor, salvatorii pot fi inclusi la categoria „victime“, deoarece raman sa se lupte cu imaginile terifiante si cu intrebarile fara raspuns.

Copii fara suflare, oameni dragi descoperiti victime la un accident mortal, chipurile necunoscutilor care te bantuie si-n somn - sunt doar cateva dintre cele mai grele lucruri de dus intr-o cariera in sistemul de interventie de urgenta, din domeniul medical, politienesc, pompieristic. Efectele acestor traume pot fi indepartate, dar sterse total nu sunt niciodata. 

„Vad si cu ochii deschisi, si cu ochii inchisi chipul colegului meu, un om ca bradul, omorat intr-o explozie. Era un barbat inalt, frumos si zambitor. Am ajuns printre primii la locul accidentului, dar nu mai puteam face nimic pentru el. Scena m-a marcat pe viata. Am avut nevoie de saptamani de terapie. Nu treci peste trauma niciodata, doar inveti sa traiesti cu ea“, s-a confesat pompierul de la Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta Dobrogea.

Uneori, soarta este si mai cruda: te pune in postura unui criminal fara voie. Asa patesc, de regula, mecanicii de locomotiva. Cei din bransa stiu: nu scapa niciunul de acest blestem. Prea des, trecatori neatenti, pasageri inconstienti, sinucigasi sunt spulberati de trenuri. Dar colegul lor Nicusor Dragnea a trait cea mai grea trauma. In dimineata de 17 august, in fata trenului pe care-l ducea de la Bucuresti la Constanta, s-a aruncat o mama de 28 ani impreuna cu cele trei fetite ale sale, pe care le tinea in brate si de mana. Trenul era in franare, dar impactul a fost nimicitor pentru cele patru victime.

„Eram intre Pasarea si Branesti, ma apropiam de o halta, cand au iesit brusc din padure si s-au aruncat in fata mea. Din scurt, la 2 metri. Asta a fost tot ce am vazut. Lucrez de 28 ani, dar asa ceva nu am mai intalnit“, s-a confesat cu lacrimi in ochi mecanicul de locomotiva.

„M-a ajutat mereu faptul ca am povestit aceste cazuri care m-au marcat; le-am povestit cu colegii de fiecare data si a fost ca o psihoterapie pe care am facut-o unii cu altii. Unele evenimente sunt inca vii in mintea mea si acum, dupa multi ani. Imi amintesc ce senzatie am avut cand pacientilor decedati le sunau telefoanele pentru ca familiile aflasera de un accident de la televizor si stiau ca in microbuzul respectiv se afla cei dragi… Niciodata nu esti pregatit sa vezi acele imagini, sa auzi tipete de durere sfasietoare sau sa asculti ultimele vorbe ale unui om inainte de a-si da ultima suflare, nu esti pregatit sa auzi sunand obsesiv telefoane la capatul carora sunt rude ingrijorate care ar astepta o veste buna si poate ca ea nu exista“, marturiseste dr. Alexandra Cojocaru, medic specialist in Medicina de Urgenta si in Anestezie-Terapie Intensiva. Alexandra a lucrat ani de zile la SMURD, dar oricata scoala ai face, oricata pregatire psihologica ai avea, realitatea intrece orice teorie. Ea recunoaste ca emotional nu esti pregatit suficient sa vezi tot ce iti pune viata in fata, ca salvator: leziuni traumatice dintre cele mai cumplite, cu amputatii de membre, cu traumatism cranian si substanta cerebrala in jur. „Si parca nu esti niciodata pregatit sa faci fata mortii sau bolilor incurabile la copii sau la cei cu varste fragede. Am avut momente cand am zis ca renunt pentru ca nu mai pot sa vad atata suferinta. Nu de putine ori am dus cu mine acasa suferinta familiilor si durerea lor a fost si a mea. Dar am mers mai departe pentru ca urgentele nu asteapta si nu te intreaba daca mai poti“, accentueaza medicul (foto). 

Actualmente, dr. Cojocaru lucreaza ca anestezist in sistemul privat. Dar imaginile de atunci o bantuie si acum. „Este greu de explicat in cuvinte cum e sa privesti moartea cu ochii tai. Este greu de acceptat ca pacientul moare in mainile tale si tu nu poti sa faci ceva pentru el, pentru ca puterile tale de om si medic au fost . E un sentiment de neputinta ca nu ai cum sa castigi lupta pentru fiecare pacient in parte. De multe ori m-am considerat neputincioasa, m-am gandit daca puteam face mai mult, daca reuseam sa salvez acel om… dar am acceptat ca medicul are puteri limitate. Adevarata reusita vine de undeva de mai sus. Dumnezeu decide cine si cum traieste si exista un destin al fiecaruia - cel putin eu asa am remarcat“, declara dr. Alexandra Cojocaru. mai multe despre acest subiect puteti citi pe Adevarul.ro