In unele biserici sau la procesiuni, multi credinciosi, din piosenie, obisnuiesc sa se atinga de vesmintele preotilor slujitori, de Sfanta Evanghelie ori de alte obiecte liturgice, avand bune nadejdi in primirea milei Dumnezeului Celui Preainalt. Am observat situatii delicate, cand o batrana l-a oprit pe preot din cadit: insfacandu-i epitrahilul, s-a sters cu el pe fata, confundandu-l probabil cu un stergar. Ba uneori, la taina Sfantului Maslu, epitrahilul sau felonul preotului sunt atat de solicitate incat cu greu ajung sa scape din mainile insistente ale credinciosilor.

Sigur, exista explicatii plauzibile ale situatiilor cu pricina: evlavia, dorinta oamenilor de a se simti mai aproape de cele sfintite. Da, asa-i, caci vesmintele preotesti amintesc de cele ale Mantuitorului Hristos de care se atingeau suferinzii, vindecandu-se. Dar de la atingere pana la a le mototoli sau a-ti sterge transpiratia este o distanta mare. Sa nu uitam ca Sfanta Liturghie reproduce si actualizeaza intreaga viata a Mantuitorului, de la Nastere pana la Inaltarea Sa la cer. Trebuie sa luam parte cu grija si cu multa cuviinta la Dumnezeiasca Liturghie, fara sa exageram cu astfel de obiceiuri, ca sa nu tulburam desfasurarea slujbei ori chiar sa sifonam vesmintele sfintite. Acestea au o semnificatie liturgica bine definita, incat, zic eu, cunoscandu-le mai bine, vom aborda o atitudine corecta fata de ele, iar in timpul prezentei la Sfanta Liturghie – mijlocul dumnezeiesc prin care ni se improspateaza de fiecare data lucrarea mantuitoare a lui Iisus – vom acorda toata atentia cuvenita participarii la sfanta slujba.

Asadar, caracterul sacru al vesmintelor sfintitilor slujitori il subliniaza insusi ritualul imbracarii cu ele: la luarea fiecaruia, se rosteste o anumita rugaciune, aflata in concordanta cu simbolismul vesmantului respectiv. Vesmintele liturgice capata semnificatie nu prin ele insele, ci prin ceea ce reprezenta in cultul divin ortodox. Ele indeplinesc o functie dubla: una de memorial al Tainei lui Hristos, iar a doua de responsabilizare a pregatirii pentru slujire. In primul caz, vesmintele fiecarei trepte a preotiei sacramentale trimit la taina lui Hristos, intrucat diaconia, preotia si episcopatul reprezinta o anumita latura a slujirii Mantuitorului. In al doilea inteles, vesmintele, prin simbolismul lor, ne arata responsabilitatea si pregatirea pe care trebuie s-o aiba slujitorul, in functie de treapta lui sacramentala. Ne vom opri doar la vesmintele preotului, specificand ca unele elemente sunt comune cu a diaconului (stihar si manecute) sau chiar a episcopului (epitrahil si brau).

Asadar, stiharul, camasa alba, lunga pana-n pamant inchipuie dumnezeiasca stralucire pe care preotul o slujeste prin Evanghelie si imbracamintea cea mai curata a slavei lui Dumnezeu. Albul mai semnifica sfintenia si curatenia naturii umane luata de Hristos, amintind, de asemenea, de Schimbarea la Fata, cand hainele Sale „s-au facut stralucitoare si albe precum zapada”, precum si de giulgiul cu care a fost infasurat la inmormantare. In timpul posturilor se imbraca si culoarea rosie sau neagra, amintind de sangele lui Hristos, de hlamida rosie purtata in timpul Patimilor. Raurile cusute pe stihar, de obicei aplicate printr-un galon – o fasie frumos impodobita cu cruci sau alte simboluri crestine – reprezinta invatatura pe care preotul trebuie sa o dea, dupa cuvintele Mantuitorului: „Cel ce crede in mine, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui (Ioan 7,38).

Stiharul cu rauri albe si rosii simbolizeaza sangele si apa care au curs din coasta Mantuitorului pentru viata lumii (Sfantul Simeon al Tesalonicului). Epitrahilul sugereaza fasia cu care Hristos era dus legat de catre farisei la patima; partea sa dreapta ne trimite cu gandul la trestia data Domnului de catre ostasi in mana dreapta, iar partea stanga simbolizeaza povara crucii, purtata pe umerii Sai (Sfantul Gherman al Constantinopolului).Asezat pe dupa gat, epitrahilul inchipuie atat jugul preotiei lui Hristos, cat si puterea harului dumnezeiesc ce se pogoara asupra preotului, iar franjurile cu care se termina inchipuiesc sufletele incredintate acestuia spre mantuire. Braul aminteste datoria slujirii preotului, caci face trimitere la stergarul cu care Mantuitorul S-a incins la Cina Cea de Taina, cand a spalat picioarele ucenicilor. Manecutele reprezenta puterea lui Dumnezeu, intarindu-l pe omul ce lucreaza cele sfinte, dar si legaturile ce au strans mainile Domnului cand Il duceau la patima cea de bunavoie. Felonul sau vesmantul de deasupra simbolizeaza curatia, sfintenia, bucuria cu care se cuvine sa se impodobeasca sufleteste preotii savarsitori ai Sfintei Liturghii; de asemenea, reprezinta mantia purtata de Mantuitorul in timpul sfintelor Sale Patimiri (Sfantul Simeon al Tesalonicului).

Si ce facem, pana la urma… e corect sau nu sa atingem vesmintele preotilor? Dar preotii cum sa se comporte? Sa se tulbure din aceasta pricina? Cand femeia cea bolnava de 12 ani, suferind de hemoragie, s-a atins de vesmintele Lui, Hristos, cu bunavointa, i-a zis: „indrazneste fiica, credinta ta te-a mantuit”. Asadar, Domnul a vazut la ea credinta, participarea interioara la actul primirii harului dumnezeiesc tamaduitor. Este foarte important sa avem in vedere acest lucru si in cazul obiceiului de a atinge vesmintele sfintitilor slujitori ai Bisericii. Cand omul face astfel de gesturi in incercarea de a dobandi ajutor dumnezeiesc din afara, fara participarea lui, fara rugaciune sau evlavie, fara sa se implice cu toata fiinta, adica inclusiv cu sufletul si cu mintea, nu se recomanda asa ceva, caci vesmintele nu au putere intrinseca, ci fiind simboluri, tot Hristos, Desavarsitul Taumaturg, da binecuvantarea, mila si bucuria.

Prin urmare, credinciosii sa nu se rezume doar la asemenea gesturi participand la Sfanta Liturghie, la procesiuni sau alte sfinte oficieri ale Bisericii, pierzand din vedere importanta slujbelor religioase, dar mai ales faptul ca harul dumnezeiesc coboara peste cei prezenti prin rugaciune.
Arhim. Mihail Daniliuc
Articol relatat de portalul doxologia.ro