Sufletul care a defaimat pe Ziditorul pentru placerea zidirii trebuie sa vindece cu durere de bunavoie dulceata cea volnica, si cu intristare de bunavoie desfatarea prin care s-a lipsit de dumnezeiasca lumina.
Si fiindca pedeapsa curateste greseala, cu dreptul este sa primeasca pedeapsa, cel care a indraznit sa savarseasca pacatul. Dar fiindca omul, pacatuind, a defaimat culmea binelui si l-a schimbat cu o zidire netrebnica si lesne de defaimat, care este mare ocara a Prea Inaltei si Prea Cinstitei Mariri, cu cuviinta este ca cel care a ocarat un asemenea Stapan sa se smereasca si sa se defaime de bunavoie pana la pamant. In acest fel se nevoiesc aceia carora le-a deschis Dumnezeu ochii cu aceasta cereasca lumina, sa-si ispaseasca pacatul pentru ca sa se invredniceasca iertarii. Dar pentru ca pacatuim mai mult la Dumnezeu, cu lucrul, cu trupul si cu sufletul, este de trebuinta sa facerm odata cu ispasirea si jertfa catre Stapanul, cu cele de mai sus trei fapte bune. Cu milostenia, jertfim lucrul; cu postul jertfim trupul si cu rugaciunea, duhul.

Toate pacatele se fac sau impotriva lui Dumnezeu, sau impotriva noastra, sau impotriva aproapelui, si la aceste trei pacate sunt ispasitoare si platesc aceste trei fapte bune; postul, pentru noi; milostenia, pentru aproapele, si rugaciunea pentru Dumnezeu. Cine doreste sa imblanzeasca pe Dumnezeu catre sine, trebuie sa se sileasca la aceste trei fapte bune.
Faptele bune pe care le facem in timpul vietii noastre sunt fapte care se uita. De aceea, la moarte, ingerul pazitor insoteste sufletul nostru timp de o zi, prin locurile unde a facut binele.
Ingerul duce sufletul pe unde a vietuit si pe unde a umblat, si-i arata faptele bune pe care le-a facut. Si sufletul omului se mira. Nu-si mai aduce aminte cand a facut acea fapta buna, sau aceea, sau aceea, si ingerul pe toate i le reaminteste.
Dupa aceea, urmeaza ca sufletul sa-si dea seama unde trebuie sa ocupe un loc: de-a dreapta sau de-a stanga, in raiul desfatarii sau in iadul chinurilor. Lucrul acesta il face glasul lui Dumnezeu sadit in noi, care este constiinta.

***

Nu sunt de ajuns faptele bune
Printre oamenii care traiesc in jurul nostru exista si unii care nu cred in Dumnezeu si totusi fac multe fapte bune. Adeseori am auzit urmatoarea intrebare : „Nu este de ajuns, nu se vor mantui oamenii cu faptele lor bune ?” Trebuie numaidecat sa dau raspunsul. Nu, nu se vor mantui numai cu faptele bune. De ce nu se vor mantui ? Fiindca asa a spus Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cand l-a intrebat … un invatator de lege, ispitindu-l si zicand : Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege ? Iar Iisus i-a zis: Il vei iubi pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, aceasta este prima si cea mai mare porunca, iar a doua, asemenea cu aceasta, il vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti (Mt. 22, 35-39).

Printre oamenii care traiesc in jurul nostru exista si unii care nu cred in Dumnezeu si totusi fac multe fapte bune. Adeseori am auzit urmatoarea intrebare : „Nu este de ajuns, nu se vor mantui oamenii cu faptele lor bune ?” Trebuie numaidecat sa dau raspunsul. Nu, nu se vor mantui numai cu faptele bune. De ce nu se vor mantui ? Fiindca asa a spus Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cand l-a intrebat … un invatator de lege, ispitindu-l si zicand: Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege ? Iar Iisus i-a zis: Il vei iubi pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, aceasta este prima si cea mai mare porunca, iar a doua, asemenea cu aceasta, il vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti (Mt. 22, 35-39).
Daca credinta in Dumnezeu si dragostea fata de El este cea dintai si cea mai importanta porunca din Lege si daca cea de-a doua porunca despre dragostea fata de aproapele izvoraste din prima, si daca dragostea fata de aproapele isi trage puterea din dragostea fata de Dumnezeu, atunci aceasta inseamna ca, pentru a se mantui cineva, trebuie cu toata inima sa sa-L iubeasca pe Dumnezeu, fiindca aceasta este cea dintai si cea mai importanta porunca din Lege.

Dar ce inseamna mantuire? Faptul de a se mantui cineva inseamna sa mosteneasca viata vesnica, sa intre in Imparatia lui Dumnezeu si sa devina partas al acestei Imparatii ! Ce este Imparatia lui Dumnezeu si ce este viata vesnica?
Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis catre evrei un cuvant foarte minunat, si anume, ca toti trebuie sa manance Painea cea cereasca si ca aceasta Paine cereasca este Insusi Trupul Lui, pe care El il da pentru mantuirea lumii si ca sa traiasca lumea. „Amin, Amin, zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi insiva” (In. 6, 53) Care viata ? Cea vesnica. Nu veti avea viata vesnica, nu veti deveni partasi ai Imparatiei lui Dumnezeu si nu se va mantui sufletul vostru. Poate sa existe ceva mai limpede decat cuvantul acesta ? Daca nu credem cu toata inima noastra in Dumnezeu, daca nu ne botezam, daca nu ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, atunci mantuirea pentru noi nu exista.
Vedeti, numai faptele bune nu sunt de ajuns ca sa ne mantuim!

Stim ca si necredinciosii fac fapte bune si drepte si atunci se iveste intrebarea cum sa judecam faptele bune pe care le fac necredinciosii, care este valoarea lor ? Desigur, toate faptele bune pe care le fac acesti oameni au valoarea lor, care este mare. Acceptam acest lucru, dar trebuie sa stim ca exista o mare diferenta intre faptele bune pe care le fac necredinciosii si cele pe care le fac oamenii care cu toata inima lor cred in Dumnezeu.
Care este diferenta ? Diferenta este urmatoarea : Exista o multime de oameni, foarte puternici, care jertfesc toate, chiar si propria lor viata, de dragul poporului lor. Au existat multi oameni de felul acesta, chiar si in epoca noastra. Au existat, asadar, multi oameni care si-au dat viata pentru binele poporului lor si al neamului lor.
Exista de asemenea oameni care si-au jertfit viata de dragul clasei lor de care apartin.

Ce au in comun toate aceste fapte bune?
Aceasta dragoste a lor pentru poporul lor, oricat de buna ar fi, este o dragoste numai fata de poporul lor si odata cu aceasta exista si ura fata de oamenii altor neamuri si clase sociale. Totusi adevarata dragoste si dragostea sincera cea placuta lui Dumnezeu nu poate avea ura, aceasta dragoste imbratiseaza toate, este universala.
E nevoie de nevointa, e nevoie de osteneala, e nevoie sa ne silim pe noi insine sa facem binele. Trebuie sa ne intoarcem de la rau, de la orice nedreptate, si sa ne intoarcem catre adevar.
E nevoie de lupte ca sa facem fapte bune. Numai atunci cand prin incercari mari si staruitoare ne curatim inima noastra, si astfel atragem catre noi harul lui Dumnezeu, cand acest har inalta in inima noastra dumnezeiasca dragoste, dragostea fata de toti oamenii, care nu uraste pe nimeni, numai atunci aceasta dragoste, impreuna cu credinta, ne deschide drumul catre Imparatia lui Dumnezeu.
Asadar, nu sunt de ajuns numai faptele bune si nu este de ajuns numai morala, e nevoie si de credinta.

Fiindca numai credinta in Dumnezeu si comuniunea cu El ne da puterea sa facem cu sinceritate fapte bune si cu adevarat placute lui Dumnezeu.
Aceasta putere nu o da morala si fac o mare greseala aceia care cred ca putem inlocui religia cu vreo invatatura morala.
Trebuie ca harul dumnezeiesc sa se salasluiasca in inima noastra pentru ca aceasta sa devina templu al Preasfantului Duh. Amin.
Surse: Mantuirea pacatosilor”; doxologia.ro

preluat de pe: ortodoxia