Înainte de Nadia Comăneci, înainte de primul 10 din istoria gimnasticii, a fost Maria Cojanu. Singura noastră gimnastă capabilă să o învingă Zeiță. ”Pilotul meu de încercare”, cum o numea, în ”Jurnalul” său, antrenorul Bela Karoly. Un exercițiu nou era, mai întâi, executat de ea, apoi de celelalte fete. La 11 ani a fost diagnosticată cu miopie. Momentul în care toată lumea i-a întors spatele.
Povestea tinerei gimnaste este scrisă de jurnaliștii Press One, într-un articol publicat sub titlul: ”Paralele inegale”.
După ce, în 1972, când avea 11 ani, a fost diagnosticată cu miopie, antrenorii i-au întors spatele. Nu i-au cerut să se retragă, oficial, dar pur și simplu nu au mai băgat-o în seamă. O mai puneau din când în când să citească inscripții aflate la distanță. Era o minune că reușea să stea pe bârnă, fără probleme, în acele condiții.
Din gimnasta cu un potențial fantastic – considerată unul dintre atuurile României în perspectiva Jocurilor Olimpice din 1976, Maria Cojanu a devenit un sportiv nefolositor. Pilotul de încercare își încheiase misiunea.
În ’74, când au stabilit echipa pentru Montreal, antrenorii i-au refuzat Mariei Cojanu până și șansa de a participa din postura de rezervă. Béla Károlyi nu i-a oferit niciodată o explicație. Iar Maria Cojanu a trăit de atunci cu această povară.
Béla Károlyi nu i-a oferit niciodată o explicație. Iar Maria Cojanu a trăit de atunci cu această povară.
Își pusese toată copilăria acolo, în mii de ore de exerciții, iar răsplata n-a mai venit. I s-a părut nedrept, pentru că a simțit că putea ajuta echipa la Montreal, cu tot cu dificultățile de vedere.
Maria Cojanu a renunțat în cele din urmă la gimnastică, cu un an înainte de terminarea liceului. A fost respinsă apoi, la examenul medical, când a dat admitere la Institutul de Educație Fizică și Sport. Nu i-a mai revăzut niciodată pe Béla și pe Márta Károlyi.