Sa puneti inima in toate, fie ca cereti ceva lui Dumnezeu, fie ca Ii multumiti.
– Parinte, dar tamaia de ce o ardem?
– O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Il slavim si Ii aratam recunostinta pentru marile Lui faceri de bine savarsite in toata lumea. Tamaia este si ea un prinos. Si dupa ce o oferim lui Dumnezeu si Sfintilor tamaind icoanele, tamaiem dupa aceea si icoanele vii ale lui Dumnezeu, adica pe oameni. Sa puneti inima in toate, fie ca cereti ceva lui Dumnezeu, fie ca Ii multumiti. Prin lumanare spun: „Dumnezeul meu, Iti cer cu toata inima mea sa-mi implinesti o cerere”. Iar prin tamaie spun: „Iti multumesc, Dumnezeul meu, cu toata inima pentru toate darurile Tale. Iti multumesc ca-mi ierti multele mele pacate si nerecunostinta lumii si nerecunostinta mea cea multa!”

***

Tamaia, ca simbol al rugaciunii

La Sfanta Liturghie se foloseste tamaia mai ales in acele momente din cursul sfintei slujbe in care se face simtita prezenta simbolica a Mantuitorului si care trebuie subliniat si prin inmiresmarea bisericii. Astfel, dupa pregatirea darurilor la Proscomidie, preotul tamaiaza Sfanta Masa.
Tamaia este o rasina a arborelui numit Boswellia serrata sau Floribunda papyrifera, care creste in Africa si in India. Rasina provine din sucul ce curge din copac. Sucul se intareste la soare. Se strange de pe scoarta copacului, se piseaza si, pentru a avea un miros si mai placut, aceasta rasina se amesteca si cu alte aromate. Procedeul de preparare este expus si in Vechiul Testament (Iesire 30, 34-38).
In cultul Vechiului Testament, tamaia era nelipsita, alaturi de toate jertfele care se aduceau la altar lui Dumnezeu (Levitic 2, 16 si Levitic 16, 11-12). Tamaia a inceput sa fie folosita si in crestinism pe masura ce se dezvolta cultul crestin. Pentru primele secole crestine avem marturii despre folosirea tamaiei, atat in vechile Liturghii ale Bisericii Orientale, cat si la scriitorii bisericesti Sfantul Dionisie Areopagitul, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, pelerina Egeria, Sfantul Ambrozie al Milanului si la altii.

La Sfanta Liturghie se foloseste tamaia mai ales in acele momente din cursul sfintei slujbe in care se face simtita prezenta simbolica a Mantuitorului, momente care trebuie subliniate si prin inmiresmarea bisericii. Astfel, dupa pregatirea darurilor la Proscomidie, preotul tamaiaza Sfanta Masa. Fumul tamaiei este ca o imbalsamare a locului unde ele urmeaza a fi depuse. In timpul citirii Apostolului si inainte de iesirea cu Cinstitele Daruri, preotul cadeste interiorul bisericii. Fumul si mireasma tamaiei creeaza o atmosfera specifica, prielnica pentru rugaciune si meditatie religioasa.

Tamaia, prin fumul si mireasma ei, subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si, astfel, ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o pretioasa ofranda si simbol al rugaciunii si al faptei bune. Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta, ridicarea mainilor mele, jertfa de seara (Psalmul 140, 2), se canta la slujba Vecerniei. Tamaia e simbol al rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar si de implorare a harului sfintitor al Sfantului Duh: Tamaie Iti aducem Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primindu-o intru jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh, asa cum se formuleaza in Liturghierul Ortodox.

Nu numai la Sfanta Liturghie, dar la nici o slujba religioasa tamaia nu poate lipsi. Mireasma ei alunga duhul raului. Astfel, tamaierea de la inceputul slujbei Botezului simbolizeaza buna mireasma si sfintenia Duhului Sfant, care topeste si alunga tot mirosul cel urat al pacatului.
Tamaia este in cultul ortodox strans legata de credinta in viata viitoare, o expresie a acestei credinte. Acest lucru il demonstreaza cultul mortilor. La slujbele de inmormantare, la pomeniri, parastase, la toate pomenirile celor morti, tamaia este un element esential. Tamaierea mormintelor si a ofrandelor pentru cei morti este un ritual stravechi pe care credinciosii ortodocsi romani il practica cu adanca piosenie si participare sufleteasca.
Surse: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, vol.2: Trezire duhovniceasca; Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniste, Liturgica generala, volumul II.