Tatal Nostru este rugaciunea de baza a crestinilor, rugaciunea pe care o invatam de mici, insa tainele ei nu sunt cunoscute. Cu precadere, taina ”painii noastre cea de toate zilele”. Dar daca intelesul textului original era cu totul altul? Daca primele traduceri nu au fost fidele originalului? In limba romana au circulat peste 200 de versiuni scrise ale rugaciunii Tatal Nostru, fiecare diferita de cealalta. Iosif Camara, cercetator in domeniul stiintelor umaniste, le-a studiat pe toate.

S-a oferit sa ne fie ghid printre numeroasele transformari suferite in ultimele cinci secole, prin intelesurile diverse pe care le-a capatat uneori prin schimbarea unui singur cuvant si amprentele culturale aproape invizibile pastrate de unul dintre cele mai cunoscute texte romanesti, scrie portalul Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi, uaic.ro.

Tatal nostru / Parintele nostru  / Ocinas. „Parintele nostru” pare ca ar fi aparut pentru ca rugaciunea sa semene mai mult cu textul in latina „Pater Noster”, prima versiune in care apare termenul „parintele” fiind destinata intelectualilor straini care se interesau de limba romana. Explicatia este insa cu totul alta: este o varianta specifica a graiurilor din nordul tarii (zona Moldovei si Adrealului). Nu sunt rare cazurile cand cartile editate in acea zona il schimbau pe „tata” in „parinte”, iar cartile editate in sud schimbau termenul „parinte” in „tata”. „Ocinas”  este inceputul rugaciunii in slavona (otče našu), iar in zone din Transilvania aceasta titulatura inca se pastreaza si are sensul de „rugaciune”. Pentru cercetatori, acesta este un indiciu ca pe vremuri romanii din acea zona se rugau in slavona, dezvaluie Iosif Camara.

Care esti in ceruri / cer. Singularul „cer” apare sporadic in variantele romanesti ale rugaciunii. Explicatia cea mai probabila este faptul ca, in rostire, oamenii foloseau singularul pentru ca mai tarziu in text  aparea „cer” la singular. Interesant este cum s-a impus folosirea pluralului pentru a diferentia sensul (cerurile sunt casa lui Dumnezeu) de cel singular (cerul este ceva innorat sau albastru).

Sfinteasca-Se numele Tau. In original, are de fapt sensul de „sa fie sfintit” si nu de reflexiv: numele este sfintit de oameni, prin comportamentul lor. Ideea este mai bine explicata la Sfantul Ioan Gura de Aur, care spune ca Evanghelia nu ar fi trebuit sa fie scrisa, ci ar fi trebuit sa fie dedusa din comportamentul credinciosilor.

vie / sa vina imparatia Ta. Din secolul al XVI-lea pana azi circula varianta „vie” pentru „sa vina”. Este o forma deja disparuta din limba literara, dar ea nu este resimtita ca anormala aici.

fie/ faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. In varianta originala din greaca, cuvantul folosit inseamna „a se face”, „a se intampla”, „a se produce”, dar il inlocuieste uneori si pe „a fi”. Cele mai vechi traduceri romanesti il aveau pe „fie”, o traducere dupa slavona si latina. „Faca-se” a aparut mai tarziu, in secolul al XVII-lea, sub influenta originalului grecesc, apoi dispare si revine un secol mai tarziu, devenind azi expresia standard.

Painea satioasa / Painea noastra cea de toate zilele / Painea cea de-a pururea / Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi. Dintre toate pasajele din rugaciune, acesta a fost cel mai controversat si a suferit cele mai multe transformari. Chiar si in prezent, circula doua variante, dintre care cea mai folosita poate fi interpretata pur material – „painea cea de toate zilele”, iar cea de-a doua –  „painea noastra cea spre fiinta” cu o semnificatie mistica, spirituala, aproape opusa concretului si materialului existentei zilnice.

In primele traduceri scrise ale rugaciunii, termenul folosit este „satioasa”, un cuvant care a circulat mereu in popor cu referire la proprietatea hranei de a fi nutritiva (azi este cunoscut mai mult un termen inrudit, „satietate”). Din studierea pasajului in vechile versiuni romanesti, s-a ajuns la concluzia ca in textul slavon cuvantul folosit se scria similar cu „satioasa”, dar nu identic, iar traducerea, chiar daca potrivita ca sens in context, nu ar fi fost 100% corecta. Varianta „satioasa” apare atestata vreme de doua secole.

In paralel, mai ales in zona Transilvaniei, circula si varianta „painea noastra cea de toate zilele”, o traducere care probabil vine din limba latina. A aparut astfel si in prima traducere romaneasca a Noului Testament, din 1648, iar de acolo a fost preluata in textele religioase si s-a impus cu aceasta forma pana in prezent.

O varianta mai putin cunoscuta, dar care se pastreaza pana in zilele noastre in Basarabia, este „painea noastra cea de pururea”, care a aparut in diverse traduceri timp de un secol. Varianta a aparut inclusiv ca incercare de a conferi o interpretare mistica sau metafizica a pasajului. In Romania, inca poate fi auzita in slujbe in care se canta „Tatal nostru” in varianta compusa de Ciprian Porumbescu, in locul clasicului Anton Pann.

„Painea noastra cea spre fiinta” a aparut la inceputul secolului al XIX-lea, datorita unei noi traduceri din greaca. Aceasta s-a realizat sub influenta isihasmului, un curent mistic ce punea accentul pe concentrarea mintii si pe linistea interioara. In 1850, Anton Pann a realizat o versiune muzicala a rugaciunii, optand pentru aceasta expresie. Se canta astfel in biserici pana in prezent si este considerata norma, alaturi de „cea de toate zilele”.

Este important de notat ca cele doua expresii folosite astazi pot fi considerate, de fapt, sinonime. „Spre fiinta” poate avea sensul de „spre asigurarea existentei”, iar „de toate zilele” a cunoscut interpretari mistice, care trimit spre ideea de vesnice.

Traducerea a fost ingreunata de faptul ca, in originalul grec termenul folosit pe langa cuvantul „paine” este un cuvant care apare doar in rugaciune si nicaieri in alta parte a textului biblic.

si ne iarta noua datoriile/ greselile noastre, precum si noi iertam datornicilor/ gresitilor nostri. Desi cuplul „datorii / datornici” pare unul mai modern si cu trimitere spre piata financiara, termenii reprezinta de fapt versiunile mai vechi ale rugaciunii, indiferent ca erau traduse din slavona, greaca sau latina.   Aceasta cerere face trimitere la parabola datornicului care a fost iertat de imparatul sau pentru o datorie de 10.000 de talanti, dar care, la randul sau, nu a iertat o datorie modica a confratelui sau. Datoria desemneaza aici binele pe care omul nu-l face si raul pe care il face. Dar chiar in pasajul care urmeaza rugaciunii de la Matei este explicitat sensul, aratandu-se ca prin datorie se intelege pacatul. Echivalarea cu „gresale-gresitilor”, aparuta in Occident, dar si in traduceri romanesti inca din secolul al XVI-lea, a fost introdusa tocmai pentru a elimina confuzia legata de o interpretare materiala a rugaciunii.

Si nu ne duce pe noi in ispita / napasta / bantuiala / tentatie. In lumea catolica, la finalul anului 2017, aceasta parte a rugaciunii a fost subiectul unor stiri cu titluri precum: „Am inteles gresit rugaciunea in ultimii 2000 de ani?”. Totul a plecat de la o afirmatie a Papei Francisc, care a sustinut ca traducerea este gresita, iar rugaciunea ar trebui nuantata, astfel incat sensul sa fie „nu ne lasa pe noi sa cadem in ispita”.

In lumea ortodoxa, pasajul nu a fost atat de controversat. Transformarile prin care a trecut, in versiunile scrise, au tinut de diversele sinonime ale cuvantului „ispita”. Unul dintre ele este „bantuiala”, un cuvant care inca se pastreaza in slujbele oficiate cu ocazia cununiei religioase.

ci ne izbaveste de rau / cel rau / viclean. Cateva versiuni scrise faceau trimitere la un „rau” generalizat – toate nenorocirile care se intampla. Majoritatea traducerilor insa contin ideea unui rau personalizat – Diavolul, aceasta fiind interpretarea unanima a pasajului. Expresia „cel viclean”, care circula si in prezent, a aparut in secolul al XVI-lea si a fost mereu preferata in Moldova, impunandu-se datorita textelor tiparite aici.

Caci a Ta este imparatia, puterea si slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh,. acum si pururi si in vecii vecilor.Cercetatorii speculeaza ca incheierea rugaciunii, cunoscuta sub numele de doxologie, nu aparea probabil in rugaciunea originala. In Biblie, desi Tatal nostru apare in doua evanghelii – Matei si Luca – aceasta incheiere apare doar la Matei. Cel mai probabil, odata ce a ajuns sa fie preluata in slujbele bisericesti, se simtea nevoia unei formule de incheiere.

Interesant este ca „imparatia”, ca termen denumind o realitate istorica, a fost tradus diferit de la o limba la alta, in functie de formele de guvernamant cunoscute de vorbitori. In limba cumana, rugaciunea vorbeste despre „hanatul Tau”, in alte zone ale lumii apare versiunea „sultanatul” sau „regatul”. In limba romana, s-a impus „imparatia Ta”, din perioada Imperiului Bizantin, de cand au ramas in traditia ortodoxa si numeroase rugaciuni pentru imparat.

Amin/ Adevar. Cu o circulatie foarte restransa, rugaciunea se incheia si cu „adevar”, reprezentand traducerea din ebraica a lui „amin”. Rolul cuvantului este de a intari cele spuse anterior, cu aceasta intrebuintare fiind prezent si in alte pasaje din Biblie, conchide Iosif Camara, cercetator in domeniul stiintelor umaniste.