Sotia scriitorului Mircea Tuglea si-a luat ramas bun asa cum a crezut ca i-ar placea lui cel mai mult, printr-un mesaj plin de emotie pe o retea de socializare.

Camelia Tuglea a scris un mesaj plin de emotie, la cateva ore dupa moartea cunoscutului scriitor si cadru universitar, prin care si-a luat adio de la acesta.

Femeia isi aminteste cum a fost adus din mare, iar mainile sale, ”cu cele mai albe, mai minunate si mai lungi degete, care creau lumi pe tastatura, erau inghetate”. Ea povesteste cum si-a petrecut marele Tuglea ultima zi pe pamant, facand ceea ce i-a placut cel mai mult, ”a scris”.

”Mircea Tuglea a plecat la ceruri astazi, sub ochii mei, fara sa-si ia ramas bun. Dupa ce a fost adus din mare, mainile lui iubite, cu cele mai albe, mai minunate si mai lungi degete, care creau lumi pe tastatura, erau inghetate. Dar acum cand scriu il simt in spatele meu (m-a certat ca am scris initial fara diacritice si mi-a scos o litera in plus dintr-un cuvant si mi-a mai spus ca sunt putin incoerenta, stiu, el scria cu atata usurinta, era un povestas). In ultima zi a vietii lui pe pamant a scris, e ceea ce i-a placut cel mai mult. I-a trimis redactorei de la Polirom, editura la care ii va aparea romanul "Grazia" varianta finala, "fara modificari consistente, doar cu corectarea unor repetitii deranjante", si-a actualizat cu atentie prezentarea de autor de la inceputul cartii, coperta era gata de ieri, contractul semnat de acum cateva saptamani. Emotiile lui mi-au parut cumva cele ale asteptarii unui copil, de altfel, pe coperta pe care si-a dorit-o, apare chipul unei fetite. Ultimul lui mesaj a fost: "A, si chestia cu care se incheie textul: "[de la inceput]" este doar pentru orientarea lecturii dvs. - nu va aparea in carte." De la inceput voi citi si eu romanul lui, desi l-am tot citit pe masura ce era scris, prin unele intamplari am trecut impreuna primavara aceasta (povestea cu casa bantuita din Iasi), cele trei luni pe care le-am trait intr-un palat din secolul cincisprezece in Florenta, calatoria la Vienezia (adica Viena si Venezia, asa le-am numit noi intr-un textulet). Pe plaja mi-a spus ca titlul tezei de doctorat a Rosei, personajul pe care il intruchipam noi doi in carte, s-a modificat, dar nu a vrut sa-mi spuna cum, ramane sa citesc singura si sa aflu un raspuns si poate voi face candva si doctoratul pentru care m-a sustinut cu aceeasi generozitate si incredere cu care a format atatia oameni. Viata mea a fost un miracol timp de 19 ani alaturi de el, m-am simtit in fiecare zi "mireasa lui mieroasa", cum imi spunea si l-am iubit din toata inima, fiindca nu puteai sa nu-l iubesti. Am gasit, cu privirea incetosata si fragmentul si il voi citi pana voi gasi raspunsuri:

"Dar, cand a venit randul Rosanei, am ciulit urechile.

Nu cunosteam, in afara de cateva idei primare si de titlu, Grazia, nimic altceva. Evitasem sa-i intru in minte ca sa le aflu – era ca si cum as fi urmarit-o in baie. M-a surprins si pe mine ce-a spus atunci, la Vieusseux. Bine, am inteles, ca bolgiile Infernului, din al optulea cerc, sistematizau, cu toti pacatosii lor – sau cu cei care inca nu primisera „adevarata” credinta – rationalizau lumea. Clar. Dar, ce se intampla dupa aceea? Ba-n Purgatoriu, in Paradis – ziceai ca urca si coboara dintr-un tramvai. Era ceva doar ascendent, sau puteai sa si cazi? Asta-i: Commedia nu-ti da voie sa cobori. Ca-ntr-un avion, din care nu poti sa te-arunci. Sau, daca te-arunci (in aer) – si intri cu el in ceva turnuri gemene, schimbi toata istoria lumii. Si, desteptul vazuse asta, atunci cand scrisese „il sole”, in loc de „Soare”. Ca-n filmele blurate, intr-un vortex cetos ce-abia se rotea. Rosa: „Daca-acceptam ca traim intr-o lume schitata de Dante, si de toate eforturile sistemice ce i-au urmat – mintim: acea lume nu exista. Si, daca nu credem asta, intram intr-un cerc vicios, o bolgie din care nu mai putem judeca. Cel mai probabil, suntem intr-o varianta a variantelor. Intr-un real ce va sa vina – care inca nu este”. I-am auzit pe francez si pe Kadare, dand din cap: „C'est vrai!”. Comic, daca ne gandim ca Rosana zicea tocmai despre neincredere. A adaugat, in gluma, ca totusi ceva-i de incredere. Ce misca soarele si stelele? Astia au ras, si-au mai luat o bere.

„Doamnelor, domnilor”, a insistat ea, starnita de-aplauzele ironice din Vieusseux. „suntem prabusiti, ca pestii pe fundul oceanului, striviti de presiune, si simultan proiectati, pasari nebune lansate din prastie si sleindu-se pe bolta acvariului, inerte in exosfera sticloasa, intr-o bolgie ontologica cu mult mai inalt-adanca decat cea a Infernului. Una fara speranta, ogni speranza... In fisura perfecta, cea far’-de-fisura”. „Odata intrati in selva oscura care e lumea, degajati in ea, ca la un meci de fotbal” (pe loc mi-a venit in minte bancul cu portarul, care prinde-un nou-nascut expulzat de mama, il bate de doua ori de pamant si… degajeaza – Rosa-l stia de la mine), „jucati si loviti, in driblinguri, pasati, sutati, ciocniti de vinclu, aruncati peste margine, ridicati in aer la corner, si, in fine, trimisi cu capul in poarta – unde este gol – odata intrati in gol n-avem scapare”. „Sa traiesti intr-o lume goala e imposibil – si de-aia cautam sensuri cu care s-o umplem, s-o miscam, s-o facem sa se roteasca. Astea-s scenariile noastre toate, ideologiile, naratiunile, aberatiile, aiurelile, sistemele, tezele, antitezele, imposibilele Sinteze. In timp ce stim, cu totii, ca lumea-i fundamental, fenomenologic goala. Ce o umple, de grazie piena? Ce o face sa para reala? Scrie aici, in ultimul vers: l'amor – iubirea. Commedia nu rastoarna numai cosmologia vremii, ci invarte, starneste, sinele. Asa cum cheia porneste motorul. Ce bucurosi suntem cand dupa una-doua chei date, masina porneste! Si-atunci spunem in gand: multumesc, grazie. Commedia-i un imens „multumesc”, grazie, fata de gratie. Tocmai de asta-i Divina”.

Odihneste-te in pace, iubitul meu!MEDIAFAX