Acest tata singur a ales sa isi spuna povestea de viata pe retelele sociale pentru a incuraja pe cei care ajung, din diverse motive, parinti singuri.

“Avem vreo 20 de ani cand sotia mea murit lasand in urma amintirea ei si pe fetita noastra, Aurora. Aurora crestea repede si imi umplea sufletul in fiecare zi. Toata lumea incerca sa imi spuna ca se apropie ziua aceea cand fiica mea va intreba unde este mama ei. Toata lumea va avertiza ca va fi o zi grea pentru mine. Nu voiam sa ii cred, nu voiam sa trec prin asta.

Incepusem sa trec pe o foaie ce am aveam de gand sa-i spun. Nimic nu imi iesea. Fiecare cuvant pe care il scriam mi se parea nepotrivit. Am rupt zeci de foi, toate au ajuns la gunoi. Nu existau cuvinte pe care sa le folosesc pentru a raspunde la cea mai grea intrebare a fiicei mele.

Intr-o seara de vara, stateam cu Aurora in brate in curtea casei de la tara a parintilor mei. Incercam sa-i raspund la cele mai natrusnice intrebari pe care le punea. Unde dispare albul cand se topeste zapada? Orice explicatie gaseam, ea nu era prea atenta.

La un moment dat, din senin m-a intrebat:
– Tati, mami unde e?
Mi s-a oprit inima. Nu stiam ce sa spun. Mi se uscase gura. Nu mai puteam sa gandesc. I-am spus prosteste:
– Mama este in ceruri!
Nu sunt o persoana prea religioasa, dar asta mi-a venit in minte prima oara. Am continuat:
– E acolo, in cer, dincolo de stele!
Aurora s-a uitat spre cer
– Luna!
– Da, e Luna!
– E Luna lui mami!
– Ce?
– Mami e pe Luna ca sa ma vada.
– Pai si ce crezi ca face acolo?
– Acum imi repara jucariile, apoi o sa se intoarca!

Logica ei m-a surprins. Si asta a fost tot. S-a intors la joaca ei. Mi-ar placea sa cred ca imaginatia o are de la mine, dar nu cred ca e adevarat. Cred ca adultii complica totul, mai ales lucrurile cele mai simple. Pentru mine era complicat sa explic pierderea si mortalitatea. Pentru ea, fiica mea totul era simplu, a privit spre cer si a gasit raspunsul. ”