„Sunt nefericita, dar n-am dreptul sa ma lamentez, de vreme ce eu mi-am asternut o asemenea viata inainte: dorinta de a intra in biserica neprihanita m-a impins sa nu ma mai uit cu cine ma marit si cand! Cat mai repede!
Poate ca nu-i o stire de interes public, insa eu am inceput facultatea virgina. Pentru claritate: nu facultatea era virgina, ci subsemnata.

Chestie de mentalitate, daca vreti. Voiam sa ma casatoresc virgina. De-abia in timpul facultatii am cunoscut amorul, cand… m-am maritat. Cica toate la timpul lor, insa la mine expirase termenul.

La urma urmei, ce stiam eu despre dragoste la douazeci de ani? Stiam, oare, mai mult decat pe vremea cand eram o adolescenta stangace? In liceu, putinele intalniri pe care le avusesem mi le aranjase fratele meu (cu unul dintre prietenii lui) sau maica-mea (cu fiul unei prietene de-a ei).

N-am avut prieten in adevaratul sens al cuvantului pana in anul doi de facultate. Acest prieten – ridicat la rangul platonic de logodnic – era Traian Diaconu, tanar asistent universitar. Irezistibil, in opinia mea.
Si cu Traian totul a mers atat de repede… Pana sa-mi dau seama, el se urcase in masina lui rablagita, la un sfarsit de saptamana, si se dusese sa-mi ceara mana de la tatal meu, ceea ce, sincera sa fiu, nu mi s-a parut demodat, ci romantic. Eram foarte emotionata. Tata i-a spus lui Traian ca eu trebuia sa hotarasc. Mama era ingrijorata deoarece i se parea ca eram prea tanara, ca nu aveam experienta, cu toate ca si mama se maritase de tanara.

Deci, numai eu trebuia sa hotarasc si chiar am hotarat, dar se pare ca m-am trezit deodata luata de val si bagata in ceva la care nu prea avusesem timp sa ma gandesc. Am tiparit invitatiile, am aranjat cu firma care trebuia sa se ocupe de masa la nunta si ni s-a fixat la oficiul starii civile ziua in care trebuia sa ne cununam.

Traian se grabea. Bineinteles ca se grabea… Ne tinuseram in brate si ne sarutaseram de multe ori, si el zicea ca o sa-si piarda mintile daca n-o sa fiu a lui. Eu incercam sa-i explic de ce voiam sa astepte. Nici macar nu era ceva ce tinea de religie. „O femeie virtuoasa trebuie sa se pastreze pentru casatorie”, spuneam eu, caci asa invatasem de la mama, dar asta era si convingerea mea.
Zau, nu era ceva care tinea de religie, desi stiam ca era ceva spiritual. Trup si suflet. Carne si spirit. Un barbat si o femeie, uniti pentru vesnicie. Fiinte-pereche.

Am inca proaspata in minte noaptea nuntii. Eu si Traian eram amandoi storsi de oboseala. Dupa cateva sarutari, el s-a dovedit brutal si totul s-a terminat foarte repede. Dupa asta, s-a intors pe o parte si a adormit. Asta era? Pentru asta ma pastrasem eu?

Lucrurile – in materie de amor – au continuat asa. Dupa cativa ani de casatorie, am incercat sa-i spun cu blandete sotului meu ca nu sunt satisfacuta, dar n-am folosit cuvantul acesta. I-as fi distrus egoul. Oricum, el s-a simtit insultat, de parca faptul ca arata bine ar fi fost de ajuns ca sa ma aduca la extaz.
Nu numai problema aceasta de ordin intim imi tara viata catre derizoriu, ci si comportamentul sotului meu (comportamentul in ansamblu), care se schimba gradual, in sens unic, in sens rau, caci Traian a inceput sa ma trateze ca pe o servitoare.

Macar daca ma lasa sa fiu servitoare in alta parte decat acasa, dar nu, dumnealui voia sa fiu casnica, supusa, marunta si sa traim amandoi din leafa lui modesta din care o parte lua destinatii sordide. De vreo doi ani, poate mai mult, el a devenit agresiv. Imi vorbeste mizerabil si ma palmuieste fara motiv. De fapt, nici macar „motivele” n-ar indreptati asa ceva oribil. Astfel de violente sunt de neingaduit. O proasta sunt ca indur umilintele! Nu mai am langa mine un sot, nici macar o fiinta umana.
De cand s-a apucat si de bautura, „dom’ profesor” este la fel ca un animal (bruta nesimtitoare, nici nu prea se mai spala); ma mir cum de-l mai tin aia la universitate. Dupa ce Traian a devenit un betiv, accesele lui de furie si de mitocanie s-au transformat in scandaluri prelungite, spre oripilarea vecinilor. Existenta horror.

Nu cred in soarta -sau cel putin nu cred in acceptiunea de predestinare ce i se da „sortii”. Cred ca soarta si-o face omul. Daca l-as fi cunoscut mai bine pe Traian inainte de casatorie si daca as fi cunoscut inainte si alti barbati (cu care sa pot face comparatie), n-ar mai fi fost niciuna, vreau sa spun nu cu el. Am fost o fraiera lipsita de experienta, dar m-am si pripit. Am dat navala la maritis de parca mariajul ar fi premiul Oscar al femeilor.

Prietenele mele (putine la numar), carora le-am mai „scapat” cate ceva despre viata mea de cosmar, ma tot intreaba de ce nu divortez. E intrebarea pe care mi-am pus-o si eu, dar, in ultimele zile, mi-am dat seama ca nu vreau sa mai existe un raspuns. Sunt prea nefericita cu acest individ, asadar, a venit vremea sa divortez, a venit vremea care trebuia sa vina mai demult. Ia spuneti-mi: tu ce esti daca esti nevasta unui bou?
Tata mi-a zis inca din urma cu doi ani sa-l las dracului, dar mie mi-a fost rusine sa divortez. Acum… chiar ca nu-mi mai pasa de ce vor spune rudele si cunoscutii, pentru ca dreptatea este de partea mea – si suferinta e tot de partea mea. S-a umplut paharul.

A gresi este omeneste, dar a persista in greseala e nebunie curata. Nu mai vreau, nu mai pot, am ajuns la limita. Va multumesc pentru rabdarea de care ati dat dovada citind pana la capat lamentatiile unei femei nefericite. Poate va rasari vreodata soarele si pe strada mea. Sunt nerabdatoare nu numai sa scap de Traian, ci si sa profesez. Am o licenta de inginer care deocamdata nu-mi foloseste la nimic, deoarece nemernicul ar prefera sa ma omoare decat sa ma lase sa-mi iau serviciu. Daca se adanceste in alcoolism (si asta face), o sa-i dea si lui Dumnezeu, mai devreme sau mai tarziu, ceea ce merita, dupa toate mizeriile pe care mi le-a facut.”