Cu exceptia celor din sange, celulele corpului nu pot trai departe una de alta. Ele stau lipite intre ele, comunicand permanent. Cand legaturile intercelulare se rup, structura celulara se modifica. Organismul le va percepe imediat ca straine, omorandu-le. Celulele canceroase nu au punti solide intre ele, dar reusesc cumva sa pacaleasca celulele de aparare, scapand nedistruse. Fiind slab ancorate de celulele vecine, se desprind usor si intra in vasele de sange, de unde vor fi imprastiate peste tot. Nu toate vor gasi conditii prielnice de trai la destinatie, dar cateva vor “insamanta” tesuturi aflate la distanta de locul de plecare, unde se vor inmulti, formand tumori secundare, adica metastaze.

Celula neoplazica primordiala se divide in alte doua “fiice”, apoi in patru, opt, saisprezece etc, cresterea fiind exponentiala. Deoarece existenta unor cancere care se vindeca “de la sine” a fost dovedita (de fapt, sunt distruse de sistemul imunitar al organismului – anumite tipuri de neuroblastom la copii, de exemplu), se banuieste ca organismul este pus de mai multe ori pe parcursul vietii in fata unor proliferari celulare anormale, pe care reuseste totusi sa le opreasca. Cand multiplicarea celulelor neoplazice depaseste capacitatea organismului de a le distruge, acestea ajung sa se acumuleze. In timp, vor forma o mica tumora, abia vizibila, dar care contine multe mii de celule anormale. Ele incep sa invadeze tesuturile vecine – din momentul acesta putem vorbi cu adevarat de cancer. Chiar daca boala e strict localizata, celulele canceroase secreta niste substante numite citokine, care pot influenta absolut toate celulele din organism. De aceea, cancerul este o boala a intregului organism si nu doar o boala a unui anumit organ.